Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cândva, undeva prin America, o mamă, înghesuită de sărăcie şi de culoarea pielii, şi-a cicălit de mic copilul să înveţe, să citească. “Nu ştii când ce ştii te poate ajuta !” i-a zis ea premonitoriu puştiului, cam îndărătnic şi miop. Iar copilul a ascultat-o şi a crescut devorând cărţi. Azi este un neurochirurg renumit şi recunoscut dincolo de ocean. Numele său este vehiculat în mediile politice ca viitor succesor al exoticului Obama. Ben Carson se numeşte personajul la modă al noii poveşti americane de succes. O poveste mereu reinventată, tocmai pentru ca visul american să nu se ofilească niciodată. Propaganda “Unchiului Sam” lucrează cu spor, neîntrerupt şi fără rateuri majore.
Dar pilda rămâne, căci doar instrucţia îl poate împinge în faţă pe individul oropsit de soartă. Într-o societate care mai are cât de cât respect pentru valori şi care mai crede în meritocraţie, desigur. Altfel, e mai importantă pila, nicidecum competenţa profesională. Dar câţi dintre noi mai sunt în stare să refuze odraslei lor accesul la deliciile calculatorului şi televizorului în exces ? Cine mai reuşeşte azi să-şi convingă progenitura să citească, împuindu-i capul cu basme despre recunoaşterea muncii ? Societatea în care trăim este stricată iremediabil, nimic şi nimeni nu o mai salvează. Pe malurile Dâmboviţei, povaţa auzită pe Potomac este uşor schimbată, după tradiţia locului : “Nu ştii când ăla pe care-l ştii te poate ajuta”....
Altundeva, în Suedia, un alt copil, “creativ şi ambiţios, interesat de teatru”, tot dintr-o familie sărmană, şi-a dorit să “fie luat în serios şi tratat precum o persoană inteligentă”. La maturitate, Sture Bergwall – aşa îl cheamă pe excentricul scandinav - a descoperit calea spre celebritate. “Când i-am spus medicului că am ucis pe cineva, deja îi captasem atenţia”, s-a confesat încântat falsul criminal. Şi recunoaşterile s-au adunat, vreo treizeci de crime. Ca şi anii de izolare penitenciară. Perseverent şi isteţ, criminalul strângea datele din ziare, din comunicatele poliţiei şi le prefăcea în adevăruri judiciare. Până într-o zi când şi-a dat seama că inteligenţa la care râvnise atâta îl înfundă definitiv. S-a trezit la realitate, după 20 de ani de puşcărie, şi s-a declarat nevinovat. Justiţia a luat act, i-a revizuit toate dosarele şi, în final, l-a achitat. “Pentru mine începe o nouă eră. Este o zi a marilor bucurii şi chibzuinţe”, a rostit la ieşirea din carceră proaspătul vindecat de... inteligenţă.
Noua eră ar trebui să înceapă pentru Justiţie, ea este obligată să chibzuiască mai mult. Fiindcă nu-i permis să condamni numai în baza unei simple mărturisiri. Lecţia este dură şi îngrozitoare, demonstrează din nou vulnerabilitatea sistemului judiciar de acolo şi de aiurea. Măcar de-ar învăţa ceva din păţania magistraţilor suedezi şi omologii lor de pretutindeni...
“De câteva săptămâni mă detest teribil pentru lipsa mea de curaj în relaţia cu propria viaţă. Altădată făceam atâtea lucruri, îmi sfidam limitele, acum abia mai îndrăznesc să ies din casă. Mi s-a împuţinat cutezanţa, trăiesc mai mult temându-mă de una, de alta...”, mi se plânge un om special. Septuagenar mijlociu şi scriitor pe deasupra. Ce zguduitoare destăinuire !
Închid telefonul şi rumeg sinceritatea devastatoare a vârstnicului meu prieten. În definitiv, autodetestarea ne sileşte la luciditate şi la un contact permanent cu ceea ce este realitatea. Exersând-o întruna, înţelegem că nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât ne închipuim, că suntem măsura fiecărui gest pe care îl săvârşim la un moment dat. Dar nu oricine se încumetă la o astfel de cântărire, deoarece oamenii au prostul obicei de a se autoadula. De a se autoamăgi cu fel de fel de însuşiri şi mărunţişuri. Fuga de adevăr este antidotul muritorilor la neeternitatea la care i-a condamnat Creatorul. Mă detest, deci exist, vasăzică sunt muritor...
Şi mai presupune autodetestarea o condiţie greu de realizat – libertatea interioară. Or, vorba lui Henry Miller, “Să fii liber (...) este să realizezi că toate cuceririle sunt zadarnice, chiar şi cucerirea propriului eu, care este ultimul act de egoism”. De aici, din această ultimă cucerire, porneşte autoadularea de care pomeneam. Orbim adesea şi nu mai găsim lumina, a cărei absenţă nici n-o resimţim în bâjbâiala noastră caraghioasă. Iar în întuneric păleşte şi luciditatea, însă înfloreşte amorul de sine, narcisismul.
Of, şi ce minunăţie ne transmite prozatorul american ! Cică “Măiestria desăvârşită a oricărei forme de expresie ar trebui să conducă inevitabil la expresia finală – măiestria deplină în viaţă”. Chiar, câţi dintre noi sunt maeştri în viaţă ? Fiindcă am cunoscut de-a lungul vremii destui oameni desăvârşiţi în profesiile lor, dar cu vieţi contorsionate, urâte, dispreţuite. Harul dăruit de ursitoare nu le fusese suficient să le înfrumuseţeze existenţa, să le-o desăvârşească în măiestrie...
Citește pe Antena3.ro
