Lecţii de viaţă

Cândva, undeva prin America, o mamă, înghesuită de  sărăcie şi de culoarea pielii, şi-a cicălit de mic copilul să înveţe, să citească. “Nu ştii când ce ştii te poate ajuta !” i-a zis ea premonitoriu puştiului, cam îndărătnic  şi miop. Iar copilul a ascultat-o şi a crescut devorând cărţi. Azi este un neurochirurg  renumit şi recunoscut dincolo de ocean. Numele său este vehiculat în mediile politice  ca viitor succesor al exoticului Obama. Ben Carson se numeşte personajul la modă al noii poveşti americane de succes. O poveste mereu reinventată, tocmai pentru ca visul american să nu se ofilească niciodată. Propaganda “Unchiului Sam” lucrează cu spor, neîntrerupt şi fără rateuri majore.
 Dar pilda rămâne, căci doar instrucţia îl poate împinge în faţă pe individul oropsit de soartă. Într-o societate care mai are cât de cât respect pentru valori şi care mai crede în meritocraţie, desigur. Altfel,  e mai importantă pila,  nicidecum competenţa  profesională. Dar câţi dintre noi mai sunt în stare să refuze odraslei lor accesul la deliciile calculatorului  şi  televizorului în exces ? Cine mai reuşeşte  azi să-şi convingă progenitura să citească, împuindu-i  capul cu basme despre recunoaşterea muncii ? Societatea în care trăim este stricată  iremediabil, nimic şi nimeni nu o mai  salvează. Pe malurile Dâmboviţei, povaţa auzită pe Potomac este uşor schimbată, după  tradiţia locului : “Nu ştii când ăla pe care-l ştii te poate ajuta”....

Altundeva, în Suedia, un alt copil, “creativ şi ambiţios, interesat de teatru”, tot dintr-o familie sărmană, şi-a dorit să “fie luat în serios şi tratat precum o persoană inteligentă”. La maturitate, Sture Bergwall – aşa îl cheamă pe excentricul  scandinav - a descoperit calea spre celebritate.  “Când i-am spus medicului că am ucis pe cineva, deja îi  captasem atenţia”, s-a confesat încântat falsul criminal. Şi recunoaşterile s-au  adunat, vreo treizeci  de crime. Ca şi anii de  izolare penitenciară. Perseverent şi isteţ, criminalul strângea datele  din ziare, din comunicatele poliţiei şi le  prefăcea în  adevăruri judiciare. Până într-o zi când şi-a dat seama  că inteligenţa la care râvnise  atâta îl înfundă definitiv. S-a trezit la realitate, după 20 de ani de puşcărie, şi s-a declarat nevinovat. Justiţia a luat act,  i-a revizuit  toate  dosarele  şi, în  final, l-a achitat. “Pentru mine începe o nouă eră. Este o  zi a marilor bucurii şi chibzuinţe”, a rostit la ieşirea din carceră proaspătul vindecat   de... inteligenţă.
 Noua  eră ar trebui să înceapă pentru Justiţie, ea este obligată să  chibzuiască mai mult. Fiindcă  nu-i permis să  condamni numai  în baza unei simple mărturisiri. Lecţia este dură  şi îngrozitoare, demonstrează din nou vulnerabilitatea  sistemului judiciar de acolo şi de aiurea. Măcar de-ar învăţa ceva din păţania magistraţilor  suedezi şi omologii lor de pretutindeni...

“De câteva  săptămâni mă detest teribil  pentru lipsa  mea de curaj în  relaţia  cu propria viaţă. Altădată făceam atâtea lucruri, îmi sfidam limitele, acum abia mai  îndrăznesc să  ies din casă. Mi s-a împuţinat cutezanţa, trăiesc mai mult  temându-mă  de una, de alta...”, mi se plânge un om special. Septuagenar mijlociu  şi scriitor pe deasupra. Ce zguduitoare destăinuire !
Închid telefonul şi rumeg sinceritatea devastatoare a vârstnicului  meu  prieten. În definitiv, autodetestarea ne sileşte la luciditate şi la un  contact permanent cu ceea ce este realitatea. Exersând-o întruna,  înţelegem că nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât ne închipuim, că suntem măsura  fiecărui gest pe care îl  săvârşim la un  moment dat. Dar nu oricine  se încumetă la o astfel de cântărire, deoarece oamenii au  prostul obicei de a se autoadula. De a se autoamăgi cu fel de fel de însuşiri şi mărunţişuri. Fuga de adevăr este antidotul muritorilor  la neeternitatea la  care i-a  condamnat Creatorul. Mă detest, deci exist, vasăzică sunt muritor...

Şi mai presupune autodetestarea o condiţie greu de realizat – libertatea interioară. Or, vorba lui Henry Miller, “Să fii liber (...) este să realizezi  că toate cuceririle sunt zadarnice, chiar şi cucerirea propriului eu, care este ultimul act de egoism”. De aici, din această ultimă cucerire, porneşte  autoadularea de care pomeneam. Orbim adesea şi nu mai găsim lumina, a cărei absenţă nici n-o resimţim în bâjbâiala noastră  caraghioasă. Iar în întuneric păleşte şi luciditatea, însă înfloreşte amorul de sine, narcisismul.

Of, şi ce minunăţie ne transmite prozatorul american ! Cică “Măiestria desăvârşită a oricărei  forme de expresie ar trebui  să conducă inevitabil la  expresia finală – măiestria deplină în viaţă”. Chiar, câţi dintre noi sunt maeştri în viaţă ? Fiindcă am  cunoscut de-a lungul vremii destui oameni desăvârşiţi în profesiile lor, dar cu vieţi contorsionate, urâte, dispreţuite. Harul dăruit de ursitoare nu le fusese suficient să le înfrumuseţeze  existenţa, să le-o desăvârşească  în măiestrie...