x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Maramureş la poale de Luvru

1
Autor: Matei Vişniec 03 Noi 2012 - 00:19
Maramureş la poale de Luvru



 Există un om căruia România ar trebui să-i fie îndatorată moral pentru un gest cu o rezonanţă artistică tulburătoare: el a reuşit performanţa unică de a aduce în inima Parisului o casă maramureşeană. Aşa cum Brâncuşi a adus în inima Parisului, cu peste 90 de ani în urmă, motive sculpturale extrase din cerdacurile şi de pe porţile caselor din Gorj, aşa aduce şi Mircea Cantor un fragment de Românie, mai precis de Maramureş, la poalele Luvrului.

Ocazia i-a fost oferită de participarea sa la Târgul Internaţional de Artă Contemporană de la Paris, care i-a invitat pe câţiva dintre cei mai în vogă artişti contemporani să-şi expună operele nu numai la Grand Palais ci şi în grădina Tuileries, între Muzeul Luvru şi Place de la Concorde. Greu de găsit în lume un loc mai prestigios, mai încărcat de artă şi de istorie, pentru instalarea unei sculpturi sau a unei opere conceptuale. 21 de artişti de diverse naţionalităţi au aviut acest privilegiu, printre care şi tânărul artist român Mircea Cantor, deţinător al premiului "Marcel Duchamp" pe anul 2011, ceea ce înseamnă de fapt cel mai mare semn de recunoaştere pe care îl poate conferi breasla galeriştilor şi a colecţionarilor de artă contemporană.  Mircea Cantor mi-a mărturisit că nu i-a fost uşor să-şi convingă galeria (Yvon Lambert) să-l sprijine în această aventură. Până la urmă însă gestul său artistic a reuşit. Pentru că această casă maramureşeană din brad a devenit o metaforă cu o imensă forţă de sugestie în umbra celui mare mare muzeu din lume, alături de celebrul bulevard Rivoli, la doi paşi de unul dintre cele mai faimoase exemple de arhitectură hausmaniană (Baronul Haussmann a fost cel care a "modernizat" Parisul sub Napoleon al III-lea).

Am stat multă vreme, într-o superbă dimineaţă de toamnă pariziană, lângă această casă maramureşeană urmărind în special spectacolul celor care se apropiau de ea, fie că era vorba de vizitatori avizaţi interesaţi de instalaţiile expuse în grădina Tuileries, fie că era vorba de simpli trecători. La prima vedere casa trădează nimic deosebit, doar că nu are acoperiş, sau mai bine spus acoperişul ei este doar schiţat, câteva bârne care se intersectează sumar. Uluitoare este însă senzaţia că însuşi cerul ar fi acoperişul acestei case, ceea ce mai provoacă o revelaţie: cum cerul este schimbător, acoperişul casei ia forme diferite în fiecare moment al zilei. Norii, noaptea, stelele, vântul, chiar şi ploaia, dar mai ales lumina şi soarele precum şi frunezele care se rotesc prin aer devin elemente componente ale acoperişului, se strecoară în interiorul "compoziţiei”. Cu totul surprinzător este însă faptul că această casă pare legată cu o funie, ca şi cum ar fi fost adusă de undeva, de o mână gigantică, sub formă de cadou şi depusă la doi paşi de Luvu, pentru a provoca un dialog între civilizaţia pietrei şi cea a lemnului, între tot ce este mai sublim în materie de civilizaţie urbană şi modestia unei civilizaţii apuse a lemnului. Funia se dovedeşte însă a fi una sculptată, ea este încrustată în lemn de meşterul Ioan Codrea care a lucrat cu dalta şi cu ciocanul sub privirile şi îndrumarea lui Mircea Cantor. Această funie sculptată în lemn care înconjoară de două ori casa de lemn pare un cordon ombilical înfăşurat în jurul unui prunc: undeva s-a produs o naştere dar cineva a refuzat să arunce cordonul ombilical la gunoi. In această zonă emoţională trebuie căutat, cred eu, şi mesajul lui Mircea Cantor: el aduce la Paris o casă de lemn dintr-o regiune care de fapt îşi pierde treptat sufletul. Mi-a fost imposibil să nu mă gândesc, văzând această casă tradiţională din lemn expusă alături de Luvru, la miile de gospodării ţărăneşti care dispar în Bucovina mea natală sau în Maramureş sau în alte zone ale României, sacrificate pe altarul unei "modernizări” rapide şi oarbe.

Am înconjurat de mai multe ori casa adusă de Mircea Cantor de la 2000 de kilometri şi expusă în Oraşul Luminilor. Am atins-o, am mângâiat-o cu palmele mele de scriitor, am strâns-o în braţe, am tras cu nesaţ în piept mirosul de brad pe care îl degajă încă şi am extras de pe o bârnă chiar şi un strop de răşină de brad... Pot spune deci că am văzut-o, i-am ascultat vibraţiile ancestrale, am atins-o, am mirosit-o şi am şi gustat-o, am aspirat-o deci în mine cu toate simţurile. Mie mi s-a făcut un dor profund de Bucovina, văzând această casă de lemn românească în grădina Tuileries. Ce le-a evocat altora, îmi este greu să spun, dar sunt sigur că mesajul ei este simplu şi universal. Mircea Cantor le aminteşte toturor celor care vin să-i vadă "instalaţia” că rădăcinile nu pot fi separate niciodată de aripi, şi că toţi cei care uită de unde vin nici nu ştiu prea bine în ce direcţie merg.

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de