Maratonistul

Aflat la ananghie, scăpat din ghearele unui dentist torţionar şi a acoliţilor acestuia, Babe, maratonistul care încă nu alergase un maraton întreg, invocă ajutorul idolilor săi, alergătorii pe cea mai lungă distanţă. E vorba de o scenă din thrillerul paranoid (da, există şi o asemenea specie literară!) semnat de William Goldman. Şi alături de el aleargă maratonişti legendari, Paavo Nurmi, Emil Zatopek şi, desigur, Abebe Bikila, etiopianul care a câştigat la Olimpiada de la Roma alergând desculţ. Babe, încurajat de idolii săi, reuşeşte să scape de antipaticii săi urmăritori şi să-şi continue lupta.

Probabil că nu mi-aş fi amintit nici de Babe, nici de Abebe Bikila, dacă n-aş fi dat într-o revistă de biologie peste numele unor alergători celebri doar printre alţi atleţi de performanţă, Ann Trason, Scott Jurek şi Matt Carpenter. Ei sunt cei ce aleargă de zeci de ori în fiecare an pe trasee care cuprind fie trecătorile din Munţii Stâncoşi, fie deşertul arzător cunoscut sub numele de Valea Morţii. Sport extrem? Poate. Cei mai mulţi specialişti îl consideră drept o activitate periferică, rezervată celor antrenaţi până la limita supraomenescului, aproape sigur masochişti, poate chiar cu unele probleme mintale.

Exista însă oameni de ştiinţă care cred că ultramaratoniştii nu fac decât să repete o activitate fizică exercitată cândva de strămoşii noştri îndepărtaţi. Ei sunt adepţii ipotezei alergătorului de fond, convinşi că oamenii primitivi alergau din greu în căutarea hranei, iar fuga a fost catalizatorul care l-a făcut pe Homo erectus să se deosebească de strămoşii săi, maimuţele antropoide. Cu timpul, supravieţuirea a depins şi de iuţeală, influenţându-ne anatomia, care cu greu poate fi explicată în lipsa unui trecut de maratonişti.

Un prim argument, degetele noastre de la picioare sunt mai scurte şi mai groase decât la celelalte primate, inclusiv cimpanzeii. În numărul din martie al unei prestigioase reviste de biologie experimentală, antropologii Campbell Rolian şi Daniel Lieberman publică rezultatele unei cercetări care demonstrează că lungimea degetelor de la picioare nu are nici o influenţă asupra mersului. Când e vorba de fugă însă, nişte degete mai lungi cu doar 20% dublează efortul necesar şi fiecare pas este însoţit de un şoc mai puternic la contactul cu solul. Vă mai amintiţi de Lucy, strămoaşa noastră aparţinând speciei Australopitecus? Cu degetele ei lungi ar fi putut umbla foarte bine. De fugit i-ar fi fost însă foarte greu.

Ipoteza strămoşilor alergători, maratonişti chiar, a apărut acum vreo două decenii, când Carrier şi Bramble au susţinut că doar capacitatea de a fugi poate explica o serie de trăsături ale fiinţei umane. În 2004 a fost publicată pentru prima oară o listă provizorie a acestora. Printre altele, degetele mai scurte, tendonul lui Achille bine dezvoltat, anumite particularităţi ale musculaturii membrelor posterioare şi foarte puţin cunoscutul ligament nuchal, din zona cefei, al cărui rol este să stabilizeze capul în timpul mişcărilor rapide.

Lipsea însă o explicaţie. La ce i-ar fi folosit rezistenţa de alergător de fond omului primitiv? În procesul evoluţiei, unde cine nu mănâncă este mâncat, viteza unui sprinter pare să fie mai utilă. Un tigru îl poate depăşi pe Homo erectus în 10 secunde, un cerb în 20, capacitatea de a alerga ore întregi într-un ritm moderat nu pare a-şi dovedi utilitatea. Intervine aici un ziarist, Christopher McDougall, fascinat de performanţele membrilor tribului mexican Tarahumara, se pare cei mai rezistenţi atleţi din lume. Purtând sandale făcute din cauciucuri uzate, aceştia pot parcurge distanţe de peste 600 de kilometri în alergări festive întinse pe mai multe zile, angrenând zeci de sate. Aceşti oameni sunt perfect sănătoşi şi nu cunosc de fel bolile frecvente în lumea modernă, cum ar fi cancerul sau diabetul.

Cartea publicată de McDougall, "Născut să alerge", a stârnit interesul antropologilor, care susţin că omul primitiv alerga animalele până acestea mureau de epuizare, în termeni tehnici asta se numeşte "vânătoare perseverentă". Oamenii primitivi îşi obligau prada să accelereze din când în când, de ajuns pentru a o face să se prăbuşească din cauza creşterii temperaturii. Triburi de vânători şi alergători mai există şi în zilele noastre, în Kalahari şi Botswana, în Australia, în Kenia şi Mexico. În vechea ecuaţie comportamentală cu termenii "fuga" şi "lupta" par să-şi facă loc noi termeni, supravieţuire, superioritate, competenţă.