Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Este ușor să ne lăsăm cuprinși de entuziasmul festiv, să uităm de preocupările cotidiene și să ne bucurăm de unitatea simbolică a acestei zile. În spatele surâsului nostru se ascunde însă o realitate complexă și adesea tulburătoare, căci într-o perioadă marcată de polarizare politică, de dezamăgire față de clasa politică și de incertitudinea cu privire la viitor, unitatea națională pare a fi un ideal din ce în ce mai îndepărtat.
Este o situație paradoxală: în timp ce sărbătorim unirea, suntem mai divizați ca oricând. Este important să recunoaștem acest paradox, să nu neglijăm problemele reale ale societății românești. Deși este firesc să celebrăm realizarea istorică a Marii Uniri, nu putem ignora contextul geopolitic dificil, dificultățile economice și sociale, lipsa de încredere în instituții și diviziunile politice profunde, însă această stare de fapt nu ar trebui să anuleze sentimentele de mândrie națională, ci să ne oblige să privim cu luciditate spre viitor.
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a reprezentat punctul culminant al unui proces istoric îndelungat, o demonstrație a voinței de unitate a românilor de pretutindeni. Rezoluția adoptată la Alba Iulia, cu principiile sale fundamentale – libertatea națională, egalitatea confesională, democrația, reforma agrară și pacea internațională – rămâne un document istoric de o importanță capitală, iar aceste principii, deși formulate într-un context istoric specific, rămân actuale și relevante pentru România de astăzi.
Dar, în timp ce evocăm spiritul de unitate și de sacrificiu al eroilor Marii Uniri, este important să recunoaștem dificultățile cu care ne confruntăm astăzi. Este necesar un efort colectiv, un angajament pentru apărarea valorilor fundamentale ale democrației și pentru construirea unei societăți mai echitabile și mai prospere. Unirea nu este doar un eveniment istoric; este un proces continuu, care necesită un efort constant de consolidare a unității naționale și de apărare a intereselor României, iar sacrificiul eroilor noștri ar trebui să ne inspire să depășim diviziunile, să construim o societate mai unită și mai puternică, demnă de jertfa lor. Aceasta este adevărata moștenire a Marii Uniri.
Printre evenimentele premergătoare Marii Uniri se numără obținerea independenței românilor din Transilvania, concretizată prin Declarația de independență și tot ceea ce a urmat până la realizarea marelui vis și unirea Bucovinei cu Regatul României, confințită prin Declarația de Unire cu România.
Declarația de la Oradea, elaborată în secret în casa avocatului Aurel Lazăr, a marcat un moment crucial în lupta românilor din Transilvania și Ungaria pentru autodeterminare. Această ședință a Comitetului Executiv al Partidului Național Român, format din lideri politici de seamă precum Alexandru Vaida-Voevod, Ștefan Cicio Pop și Vasile Goldiș, a stabilit independența națională ca obiectiv central. Declarația, adoptată la sfârșitul lunii septembrie 1918, proclama dreptul inalienabil al românilor ardeleni la o viață națională independentă.
Contextul era tumultuos. Împăratul Carol I încercase să salveze Austro-Ungaria prin federalizare, dar propunerea sa nu a avut impact. Pe 5/18 octombrie 1918, Alexandru Vaida-Voevod a citit Declarația în Parlamentul de la Budapesta, provocând panică în contextul prăbușirii monarhiei dualiste.
Citește pe Antena3.ro
În paralel, a fost înființat Consiliul Național Român Central (CNRC) la inițiativa reprezentanților Partidului Național Român și social-democraților transilvăneni. Cu sediul la Arad, CNRC și-a asumat conducerea politică și administrativă a teritoriilor românești.
În noiembrie 1918, CNRC a transmis un ultimatum guvernului ungar, solicitând autoritatea deplină asupra regiunilor românești. Negocierile cu delegația ungară, condusă de Oszkár Jászi, au eșuat, iar CNRC a anunțat la 15 noiembrie intenția de desprindere totală de Ungaria. În acest context, s-a decis organizarea unei Mari Adunări Naționale la Alba Iulia, oraș ales pentru semnificația sa istorică.
Convocată pentru 1 decembrie 1918, Adunarea Națională urma să fie pregătită prin alegeri democratice, marcând pentru prima dată în istorie participarea femeilor la vot. Această decizie a fost detaliată într-un manifest semnat de Ștefan Cicio Pop, care evidenția refuzul autorităților maghiare de a răspunde cerințelor românilor. Declarația de la Oradea a fost piatra de temelie a actului Marii Uniri, realizată oficial la Alba Iulia, un ideal susținut de întreaga națiune română.
Pe fondul disoluției instituțiilor statului austriac, la data de 15/28 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei, întrunit la Palatul Mitropolitan din Cernăuți, unde au fost prezenți în calitate de observatori fără drept de vot și reprezentanții Basarabiei și Transilvaniei, a adoptat în unanimitate Declarația de Unire cu România, prezentată de Iancu Flondor, act prin care se proclama „unirea necondiționată și pentru vecie” a Bucovinei cu Regatul României.
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, convocată pentru data de 1 decembrie 1918, a fost considerată de contemporani decisivă pentru “unitatea națională a tuturor românilor”. La nivel internațional, anul 1918 a fost încununat de o întreagă evoluţie istorică reliefată prin construirea de noi națiuni, pe principiului dreptului popoarelor la autodeterminare.
La Alba Iulia, pe câmpul lui Horea, în timp ce mulțimea aștepta cu înfrigurare și delegații erau deja adunați în sala cazinoului ofițerilor din cetate, întreaga asistență fredona un cântec patriotic ”Pe-al nostru steag e scris unire”, care a devenit lozinca sub care s-a desfășurat întreaga zi.
În sală se aflau în total 1.228 de delegați, iar în discursul său, George Pop de Băsești a amintit marile momente ale luptei naționale a românilor: ”Vrem să zdrobim lanțurile robiei noastre sufletești prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: Unirea tuturor celor de o limbă și de o lege, într-un singur și nedespărțit stat românesc”. A urmat Vasile Goldiș care a spus că: “Națiunile trebuiesc eliberate. Între aceste națiuni se află și națiunea română din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul națiunii române de a fi eliberată îl recunoaște lumea întreagă, îl recunosc acum și dușmanii noștri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în brațele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei națiuni înseamnă:Unirea ei cu Țara Românească”, iar la final Vasile Goldiș a dat citire textului Rezoluției Marii Adunări Naționale:
“I. Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.
- Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Națională proclamă următoarele:
- Deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
- Egală îndreptățire și deplină libertate confesională pentru toate confesiunile din stat.
- Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambe sexe, în vârstă de 21 ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.
- Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.
- Reformă agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât o să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e, pe de o parte, promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.
- Muncitorimii industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.
- Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale.
- Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina scăpați din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara-mamă România.
- Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acestor națiuni.
VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea și unitatea națiunii române.
VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumitei și admirațiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunii române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii”.
După citirea acestei Rezoluții, într-o atmosferă plină de entuziasm, decizia de unire cu România a fost primită cu înflăcărare de cei peste 100.000 de români prezenți la Alba-Iulia, acest act devenind documentul istoric prin care s-a înfăptuit visul de veacuri românilor: România Mare.
”Suntem în timpul războiului. Aici la Alba Iulia se întâmplă acest moment istoric, dar nu este un pelerinaj triumfal, ci sunt cei care reuşesc să scape de sub ameninţarea gărzilor maghiare care fac totul să oprească această mişcare. Ei bine, aici este rolul Bisericii. Deopotrivă ortodoxă şi greco-catolică. Pentru că prin preoţi, ei fac mobilizarea maselor. Alminteri nu aveau posibilitatea pe cale oficială, telex, alte mijloace, sau prin foi, prin ziare, să transmită poporului o asemenea mobilizare pentru Alba Iulia. O fac prin preoţi. Şi episcopul Hossu, şi episcopul Miron Cristea, transmit curier, transmit circulare prin care mobilizează credincioşii să vină la Alba Iulia”, a spus Florentin Crihălmeanu, episcop greco-catolic.
O delegație în frunte cu Iuliu Hossu, Vasile Goldiș, Alexandru Vaida-Voevod, și Miron Cristea s-a deplasat la București pentru a le prezenta regelui Ferdinand și guvernului actul unirii, Decretul-lege publicat în „Monitorul Oficial” la 13/26 decembrie 1918 care consfințea actul memorabil de la Alba-Iulia: „Ținuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale de la Alba-Iulia, de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, sunt și rămân de-a pururea unite cu Regatul României”.
1 Decembrie este Ziua Națională a României, un moment de sărbătoare, de mândrie națională și de evocare a Marii Uniri din 1918. Dar, în umbra jubilării, se ascunde o profundă melancolie, o tristețe amară generată de contrastul dintre idealurile strămoșilor noștri și realitatea de astăzi. Celebrarea Marii Uniri este, paradoxal, și un moment de introspecție, un prilej de a ne confrunta cu dezamăgirile și cu neputința prezentului.
Imaginea eroilor neamului, a celor care au luptat pentru unitatea națională, planează asupra noastră. Ce omagiu le putem aduce astăzi, în afară de o demnă perpetuare a moștenirii lor? Această întrebare care ne macină se transformă într-o tristețe profundă, generată atât de neputința individuală, cât și de dezamăgirile colective.
De 35 de ani, speranța unui viitor luminos al țării noastre se ciocnește de realitatea cotidiană, marcată de lipsuri și de incertitudini. Sistemul medical deficitar, justiția ineficientă, învățământul neatractiv, subfinanțat și inegal, exodul masiv al populației spre alte țări, toate acestea contribuie la o stare generală de dezamăgire și de neputință, iar imaginea unor copii care cresc fără mângâierea părintească, a unor familii destrămate, a unor tradiții uitate, amplifică sentimentul de melancolie. Sărbătoarea națională se transformă într-un moment de conștientizare a fragilității națiunii.
Este trist să ne gândim că străbunii noștri, cei care au luptat pentru unitate și libertate, ne-au lăsat moștenire o țară bogată și frumoasă, pe care noi, dezbinați și neputincioși, o lăsăm să se degradeze. Sentimentul de neputință este amplificat de teama unor viitoare transformări demografice care amenință identitatea națională. Este o tristețe profundă, o melancolie generată de contrastul dintre ideal și realitate, între sacrificiul strămoșilor și lipsa de coerență a prezentului.
Versurile lui Octavian Goga, ”Nu mor străbunii niciodată...”, reprezintă o emoționantă pledoarie pentru memoria eroilor și pentru responsabilitatea noastră față de viitor. Ei ne privesc de dincolo de moarte, așteptându-se la o judecată dreaptă, la o continuitate a luptei pentru un ideal național. Este o judecată pe care suntem datori să o susținem, o luptă pe care suntem datori să o purtăm.
1 Decembrie nu este doar o zi de sărbătoare; este un moment de reflecție, un apel la responsabilitate și la unitate, un strigăt către un viitor în care idealurile Marii Uniri să nu fie doar o amintire nostalgică, ci un fundament solid pentru o Românie puternică și unită.
Sărbătoarea Zilei Naționale ne găsește într-o stare de diviziune și debusolare profundă. În loc de unitate și coeziune, asistăm la o fractură socială adâncă, la o polarizare care pare de nedepășit. În mod paradoxal, această stare de fapt nu generează neapărat amărăciune sau dorința de reconciliere, ci un sentiment de detașare, chiar de acceptare a acestei realități.
Trăim într-o țară care pare străină, populată de oameni străini, unii dintre ei fiind chiar conaționali, pe care îi percepem ca dușmani, și în care lipsa de consens și refuzul oricărei forme de conciliere au devenit norme. Această stare de fapt ne amintește de cuvintele lui Nicolae Titulescu: ”Vreau pacea, dar nu sunt pacifist”. Este o constatare amară, dar, în contextul actual, se pare că apărarea intereselor naționale necesită o altfel de abordare.
Sărbătorirea Marii Uniri ne găsește într-o situație paradoxală: mândria pentru realizarea strămoșilor noștri se ciocnește de dezamăgirea față de prezent. Încrederea în instituțiile statului este erodată de corupție, de clientelism și de intervenții străine, structuri paralele, alimentate din interior și exterior, par a funcționa în detrimentul intereselor naționale, în timp ce indivizi, infiltrați în structuri cheie, servicii de informații, mass-media, justiție și educație, se comportă ca niște paraziți care căpușează sistemul, servind interese străine în detrimentul suveranității și ordinii de drept românești. Lupta anticorupție, deși un deziderat legitim, nu trebuie să justifice încălcarea Constituției sau promovarea unor trădători în funcții publice. Similar cu experiența istorică, un exces de zel în aplicarea unor principii poate duce la rezultate nedorite, căci eroarea repetată constă în substituirea unor principii cu practici politice nedemocratice, în crearea unor structuri paralele care subminează încrederea în stat și în justiție, iar această situație afectează grav actul de justiție, erodează încrederea populației și creează dependența justiției de structuri paralele.
În această zi a Marii Uniri, sentimentul de mândrie este amestecat cu o profundă neliniște. Ne omagiem eroii, dar suntem conștienți de neputința noastră de a le onora memoria prin construirea unei Românii unite și puternice. Este o luptă dificilă, o luptă contra curentului, dar necesară pentru a ne apăra identitatea națională și pentru a construi un viitor mai bun pentru țară ; este un apel la responsabilitate individuală și colectivă, la unitate și la lupta pentru apărarea valorilor fundamentale ale statului de drept ; este un apel la trezirea conștiinței naționale, pentru că viitorul României depinde de capacitatea noastră de a depăși diviziunile și de a construi o societate bazată pe respect, echitate și coeziune.
1 Decembrie nu este doar un moment de rememorare, ci și un apel urgent la trezire națională. În tumultul prezentului, cu provocările și deziluziile sale, trebuie să ne întoarcem la cuvintele lui Mihai Eminescu: „Patriotismul nu este iubirea țărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de patrie.” Trecutul ne arată măreția strămoșilor care au construit o națiune, dar ne cere să privim spre viitor cu aceeași determinare, căci idealurile Marii Uniri nu sunt relicve istorice; ele sunt un legământ viu, care ne obligă să luptăm pentru un viitor demn, bazat pe unitate, responsabilitate și respect pentru valorile noastre fundamentale.
Astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie să depășim diviziunile și să ne asumăm rolul de gardieni ai acestui ideal. Dacă vom continua să ne complacem în neputință și ignoranță, riscăm să pierdem nu doar lecțiile trecutului, ci și viitorul care ne aparține. Cuvintele lui John F. Kennedy: „Nu întreba ce poate face țara pentru tine; întreabă ce poți face tu pentru țara ta.” răsună ca o chemare la acțiune. Fiecare dintre noi are datoria de a contribui la construirea unei Românii puternice și unite, o Românie care să fie nu doar o evocare nostalgică a trecutului, ci o promisiune împlinită pentru generațiile viitoare. Numai prin responsabilitate și solidaritate putem transforma Marea Unire dintr-un simbol al istoriei într-o realitate a prezentului.
