Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
In 1990, la subsolul cu maruntisuri al unui magazin cu 'anticuri' muzicale din Toronto, exista un mare raion cu discuri de vinil.
Am cumparat atunci in transa vreo suta de discuri si m-am simtit, timp de doua ore, detinatorul unui secret maxim. Dupa ce-am urcat cutiile cu cele mai ravnite interpretari si muzici intr-un taxi si le-am dus la neamurile care ma gazduiau, am aflat ca ziarele publicau zilnic anunturi ciudate cu acest cuprins: 'Nu aruncati pick-up-urile! Va oferim gratis orice disc doriti. Veniti sa le luati!'. Piata era inundata de CD-uri, ace de pick-up-uri nu se mai fabricau si, pentru ca pasionatii de muzica clasica nu se indurau sa-si arunce colectiile de 'vinil'-uri la gunoi, cautau suflete caritabile care sa ia in pastrare o vreme niste tezaure fara nici un viitor.
Discurile mele mai zac si acum intr-un beci din Toronto. N-am ce face cu ele, dar nici nu ma indur sa le lepad. Intr-un saptamanal nemtesc, am vazut o fotografie ingrozitoare. Cu simtul lor de ordine, indiferent ce-ar putea sa semnifice acesta, primaria unui oras din fosta RDG crease un sector la groapa de gunoi municipala numai pentru discurile in agonie. In fosta RDG, vinilurile erau de doua ori condamnate: intai, pentru ca nimeni nu mai producea piese de schimb pentru pick-up-uri, in al doilea rand, pentru ca inregistrarile rulau nume odioase. Cum sa mai asculti Beethoven in interpretarea unei orchestre decorate de trei ori cu Ordinul Lenin?
Discurile merg la groapa de gunoi de-a valma, dimpreuna cu cartile care agonizeaza, cu masinile de scris, pentru care nu se mai fabrica banda, si cu tot felul de aparate de bagat in priza, care nu mai slujesc la nimic. Haosul de la groapa de gunoi are totusi o functie consolatoare. Te gandesti ca, asa cum unii semeni au izbutit sa supravietuiasca lagarelor mortii, tot asa si cateva discuri sau cateva masini de scris se vor salva, prin jocul intamplarii, de la subtilul holocaust. Dar fotografia de la groapa de gunoi din Germania n-o voi uita niciodata. Ea infatisa o batoza de macerat discuri, ca sa obtina, din infinitul acela de muzica, o pulbere industriala.
Un praf reutilizabil, tocmai bun pentru presele de capace de WC-uri si covoare din plastic, de pus in fata usii. Masina toca discuri cu inregistrari de Toscanini, Maria Callas si David Oistrach si langa ea, doi muncitori, cu o veselie cam tampa intiparita pe chipuri, veselia omului care se lasa tras in poza, mancau, profund realizati in munca lor de casapi de muzica, niste carnati cu inlocuitori din soia si pasta sintetica de carne.
Citește pe Antena3.ro
