Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Declanşarea operaţiunilor militare împotriva Libiei, în urma rezoluţiei Consiliului de Securitate al ONU, a scos la suprafaţă efectele unei relaţii politice reci între Bucureşti şi Paris. La data de 17 martie, amintitul organism al Naţiunilor Unite comunica oficial: "Consiliul autorizează statele membre, prin acţiuni naţionale ori prin aranjamente sau organizaţii regionale, să ia toate măsurile necesare pentru protejarea civililor aflaţi sub ameninţare pe teritoriul Libiei (...)". Franţa, prin resorturi ce ţin de interesele sale strategice în zona Africii de Nord, dar foarte probabil şi pe baza unor raţiuni electorale interne ale preşedintelui Sarkozy, şi-a asumat rolul de lider al ofensivei militare. Primele avioane care au lovit ţinte militare libiene au fost cele franceze. Acestui comportament intempestiv i s-au alăturat în primul rând Marea Britanie, altă importantă ţară europeană cu influenţe istorice în zona musulmană. Norvegia, Danemarca, Belgia au pus la dispoziţie avioane de luptă, Italia, bazele de pe teritoriul său, operate de comandamentul sudic al NATO. SUA au fost mai degrabă un integrator al misiunii, asumându-şi în mod surprinzător un rol secund. România s-a declarat de la început reticentă. A invocat, pe bună dreptate spun eu, necesitatea unei decizii comune în cadrul NAC (Consiliul Nord Atlantic). Cu alte cuvinte, dacă e misiune a NATO, participăm. Dacă este o coaliţie de voinţă, nu. Problema ascunde în spatele ei un conflict personal între preşedintele Băsescu şi preşedintele Sarkozy. Este inadmisibil să transferi în planul unei politici de stat o chestiune de adversitate personală. Însă astfel de lucruri se întâmplă şi la case mai mari. Istoria mai veche sau mai recentă e plină de astfel de exemple, în care liderii unor ţări care nu s-au putut suferi au împins statele lor până la conflict deschis. Nu este cazul României şi Franţei să ajungă la confruntare, dar este evident că cele două mari foste prietene în plan european, cu lungă şi frumoasă tradiţie a cooperării, au ajuns la faza de prepăruială. Pe şeful statului nostru îl ştim: intempestiv, atipic, direct până dincolo de limitele diplomaţiei de tip european. Sunt însă foarte multe voci în UE care spun că Nicholas Sarkozy "a luat-o razna". A sugerat-o chiar Silvio Berlusconi printr-un gest faimos. Mă rog, nu că premierul Italiei ar fi un model de conduită. Dar suficienţi politicieni influenţi şi destule instituţii de media consideră că Sarkozy are serioase probleme de comportament politic, atât în plan intern, cât şi în plan internaţional. Şi de această dată, preşedintele francez a reuşit să declanşeze o polemică zdravănă în interiorul NATO şi al UE în legătură cu acţiunea militară din Libia.
O mare şi respectabilă putere, Franţa a vrut să-şi marcheze influenţa şi forţa, să arate că este şi ea capabilă, precum SUA în Afganistan şi Irak, să conducă o coaliţie de voinţă şi să bombardeze un stat arab condus de un dictator nebun. Ştim bine ce orgolii păcătoase domină judecata multor francezi. Soţul Carlei Bruni se înscrie şi el în acelaşi tipar, nu e o excepţie. În plus, pe plan intern, un sondaj de opinie îl plasează direct pe locul doi pentru prezidenţialele ce urmează. Fiica extremistului Jean Marie Le Pen, moştenitoarea tronului în Frontul Naţional, este pe prima poziţie, cu peste 22 de procente! Asta e cea mai proastă veste pentru fiul imigrantului maghiar Nagybocsai Sarkozy Pal, ajuns şef al unui popor cu zdravene puseuri naţionaliste.
Una peste alta, gafele lui Sarkozy şi proasta gestiune şi coordonare în afara NATO a operaţiunilor din Libia nu scuză un fapt. Şi anume că România nu reuşeşte să-şi normalizeze relaţia cu ceea ce fusese cândva cel mai bun avocat al nostru. Sunt atât de multe argumente istorice, politice şi de statalitate care leagă Bucureştiul de Paris, încât ce se petrece acum este o etapă ce trebuie reproşată ambilor şefi de stat.
România a hotărât de două ori în ultimii zece ani să participe la intervenţii militare în cadrul unor coaliţii de voinţă. În 2003, în Afganistan, când misiunea Enduring Freedom a SUA nu era încă în coordonarea ISAF (misiune NATO). Şi mai apoi în Irak. Ambele aveau ca strictă raţiune parteneriatul strategic între Bucureşti şi Washington, în plan militar şi de intelligence. Au fost decizii extrem de utile, pentru că au tras ţara noastră spre cele mai înalte niveluri de profesionalism în domeniul apărării şi al serviciilor secrete. Dacă exista şi cu Franţa o relaţie cel puţin la fel de bună, România ar fi oferit sprijinul său declarativ (cel puţin) intervenţiei din Libia. N-a făcut-o şi am explicat de ce s-a întâmplat aşa. Nu cred că cineva îşi doreşte ca ţara să se bulucească orbeşte a participa la vreun război. Era nevoie doar de o declaraţie de sprijin şi de o simbolică ofertă în plan militar. Când NATO e decis luni că sprijină operaţiunile din Libia prin aplicarea componentei de embargo în Mediterana, de la Cartierul General ne-a venit solicitarea ca fregata Regele Ferdinand să participe. N-a fost aşadar dorinţa noastră expresă de a trimite nava, care e componentă a pachetului de forţe române la dispoziţia decidenţilor militari ai NATO, în caz de nevoie.
Dacă misiunea din Libia întrunea consensul celor 28 de aliaţi din NAC, cu siguranţă am fi avut de-a face cu o intervenţie (mult mai eficientă) a Forţei de Răspuns a NATO (NRF). Poate chiar cu terminarea poveştii lungi şi insuportabile a lui Gaddafi şi a clicii sale care încă omoară civili nevinovaţi. Fiind însă o reacţie precoce a Franţei – cu spate britanic – lucrurile se vor lungi şi complica inutil. Cum spune un amic de-al meu francez, cocoşul galic e singura pasăre care cântă de mândrie, având picioarele în găinaţ.
Citește pe Antena3.ro
