x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Micul şi Marele Paris, en froid

Micul şi Marele Paris, en froid

de Radu Tudor    |    23 Mar 2011   •   20:44

Declanşarea operaţiunilor militare  îm­potriva Libiei, în urma rezoluţiei Con­siliului de Securitate al ONU, a scos la suprafaţă efectele unei relaţii po­li­tice reci între Bucureşti şi Paris. La data de 17 martie, amintitul orga­nism al Naţiunilor Unite comunica ofi­cial: "Consiliul autorizează statele membre, prin acţiuni naţionale ori prin aranjamente sau organizaţii re­gi­o­nale, să ia toate măsurile necesare pentru protejarea civililor aflaţi sub ame­ninţare pe teritoriul Libiei (...)". Franţa, prin resorturi ce ţin de intere­se­le sale strategice  în zona Africii de Nord, dar foarte probabil şi pe baza unor raţiuni electorale interne ale pre­­­şedintelui Sarkozy, şi-a asumat ro­­lul de lider al ofensivei militare. Pri­­­mele avioane care au lovit ţinte militare libiene au fost cele franceze. Acestui comportament intempestiv i s-au alăturat în primul rând Marea Bri­tanie, altă importantă ţară europeană cu influenţe istorice  în zona musulmană. Norvegia, Danemarca, Belgia au pus la dispoziţie avioane de luptă, Italia, bazele de pe terito­riul său, operate de comandamentul su­dic al NATO. SUA au fost mai de­gra­bă un integrator al misiunii, asu­mându-şi în mod surprinzător un rol secund. România s-a declarat de la  în­ce­put reticentă. A invocat, pe bună drep­­tate spun eu, necesitatea unei de­­­cizii comune în cadrul NAC (Con­si­liul Nord Atlantic). Cu alte cuvinte, dacă e misiune a NATO, participăm. Dacă este o coaliţie de voinţă, nu. Pro­blema ascunde în spatele ei un con­­­flict personal între preşedintele Băsescu şi preşedintele Sarkozy. Este ina­­d­­misibil să transferi în planul unei po­­­l­i­tici de stat o chestiune de adversi­ta­te personală. Însă astfel de lucruri se întâmplă şi la case mai mari. Istoria mai veche sau mai recentă e plină de astfel de exemple, în care liderii unor ţări care nu s-au putut suferi au îm­­­pins statele lor până la conflict des­chis. Nu este cazul României şi Fran­ţei să ajungă la confruntare, dar este evi­dent că cele două mari foste pri­e­tene în plan european, cu lungă şi fru­­moasă tradiţie a cooperării, au ajuns la faza de prepăruială. Pe şeful sta­­­tului nostru îl ştim: intempestiv, ati­­­pic, direct până dincolo de limi­te­le diplomaţiei de tip european. Sunt însă foarte multe voci în UE care spun că Nicholas Sarkozy "a luat-o razna". A sugerat-o chiar Silvio Berlusconi printr-un gest faimos. Mă rog, nu că pre­­­mierul Italiei ar fi un model de con­­­duită. Dar suficienţi politicieni in­­­fluenţi şi destule instituţii de media con­sideră că Sarkozy are serioase pro­­­bleme de comportament politic, atât în plan intern, cât şi în plan inter­na­ţional. Şi de această dată, preşedintele francez a reuşit să declanşeze o polemică zdravănă în interiorul NATO şi al UE în legătură cu ac­ţi­u­nea militară din Libia.

O mare şi res­pec­tabilă putere, Franţa a vrut să-şi ma­r­cheze influenţa şi forţa, să arate că este şi ea capabilă, precum SUA în Afganistan şi Irak, să conducă o coaliţie de voinţă şi să bombardeze un stat arab condus de un dictator nebun. Ştim bine ce orgolii păcătoase domină judecata multor francezi. Soţul Carlei Bruni se înscrie şi el în acelaşi tipar, nu e o excepţie. În plus, pe plan intern, un sondaj de opinie îl plasează direct pe locul doi pentru prezidenţialele ce urmează. Fiica extremistului Jean Marie Le Pen, moştenitoarea tronului în Frontul Naţional, este pe prima poziţie, cu peste 22 de procente! Asta e cea mai proastă veste pentru fiul imigrantului maghiar Nagybocsai Sarkozy Pal, ajuns şef al unui popor cu zdravene puseuri naţionaliste.

Una peste alta, gafele lui Sarkozy şi proasta gestiune şi coordonare  în afara NATO a operaţiunilor din Libia nu scuză un fapt. Şi anume că Ro­mâ­nia nu reuşeşte să-şi normalizeze re­laţia cu ceea ce fusese cândva cel mai bun avocat al nostru. Sunt atât de multe argumente istorice, politice şi de statalitate care leagă Bucureştiul de Paris, încât ce se petrece acum este o etapă ce trebuie reproşată am­bilor şefi de stat.

România a hotărât de două ori în ultimii zece ani să participe la intervenţii militare în cadrul unor coaliţii de voinţă. În 2003, în Afganistan, când misiunea Enduring Freedom a SUA nu era încă în coordonarea ISAF (misiune NATO). Şi mai apoi în Irak. Ambele aveau ca strictă raţiune parteneriatul strategic între Bucureşti şi Washington, în plan militar şi de intelligence. Au fost decizii extrem de utile, pentru că au tras ţara noastră spre cele mai înalte niveluri de profe­si­o­nalism în domeniul apărării şi al ser­viciilor se­crete. Dacă exista şi cu Franţa o re­laţie cel puţin la fel de bu­nă, România ar fi oferit sprijinul său de­clarativ (cel puţin) intervenţiei din Libia. N-a făcut-o şi am explicat de ce s-a în­tâmplat aşa. Nu cred că ci­ne­va îşi doreşte ca ţara să se bu­lu­cească or­beşte a participa la vreun răz­boi. Era nevoie doar de o de­cla­raţie de spri­jin şi de o simbolică ofertă în plan mi­li­tar. Când NATO e decis luni că spri­jină operaţiunile din Libia prin apli­carea componentei de em­bargo în Mediterana, de la Cartierul Gene­ral ne-a venit solicitarea ca fregata Re­ge­le Ferdinand să participe. N-a fost aşadar dorinţa noastră ex­presă de a trimite nava, care e componentă a pachetului de forţe române la dispo­ziţia decidenţilor militari ai NATO, în caz de nevoie.

Dacă misiunea din Libia  întrunea consensul celor 28 de aliaţi din NAC, cu siguranţă am fi avut de-a face cu o in­ter­venţie (mult mai eficientă) a Forţei de Răspuns a NATO (NRF). Poate chiar cu terminarea poveştii lungi şi insuportabile a lui Gaddafi şi a clicii sale care încă omoară civili ne­vinovaţi. Fiind însă o reacţie precoce a Franţei – cu spate britanic – lu­cru­­ri­le se vor lungi şi complica inutil. Cum spune un amic de-al meu francez, cocoşul galic e singura pa­să­re care cântă de mândrie, având pi­cioa­rele în găinaţ.

×