Monica de România

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Cînd scormoneşti în trecut, ţi-l apropii, &am

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Cînd scormoneşti în trecut, ţi-l apropii, îl aduci  în prezent. Dac-o faci prea des, nu mai poţi trăi fără să te raportezi mereu la trecut. Trecutul e şi o boală, nu doar un potop de amintiri. În jurul meu s-au înmulţit oamenii care ori n-au trecut, ori nu le mai pasă de ce a fost înainte de 1990. Faptul că s-a sfîrşit un secol, faptul că o dată cu sfîrşitul lui n-am păşit într-un alt secol, ci într-un alt mileniu a produs o accelerare a trăirilor şi o îndepărtare grăbită de ultimul deceniu al mileniului al doilea. E ca şi cum lumea a profitat de trecerea dintr-un ev în altul ca să le lepede de nişte vinovăţii. Aici greşim toţi cei care scormonim în trecut, socotind că aşa vom înţelege mai bine ce ni s-a întîmplat. Înţelegem, într-adevăr, mai bine ce ni sa întîmplat, numai că nu mai avem cu cine dezbate revelaţiile noastre tîrzii, fiindcă ele nu interesează. Pur şi simplu nu mai avem un trecut colectiv! Aici e explicaţia dezinteresului tot mai accentuat pentru "ce a fost înainte". Norocul meu e că exist între două lumi: lucrez în redacţii unde tinerii fac majoritatea şi trebuie să ţin pasul în mai toate privinţele cu ei şi – ce-i mai important – să nu-i plictisesc cu discuţiile despre trecut, a doua lume fiind aceea a vîrstei mele. Pentru aproape toţi oamenii vîrstei mele trecutul e încă viu, trecutul acela colectiv care nu le spune nimic tinerilor. Pentru generaţiile de pînă în patruzeci de ani, trecutul nu mai e proprietate coletivă, ci proprietate privată. Generaţiile de până în patruzeci de ani nu au erori colective, ruşini colective, laşităţi colective, resemnări colective. Vîrstnicii nu pot să evite trimiterile zilnice la trecut, pentru că  altfel n-ar mai avea subiect. Doar n-o să discute despre viitor. Discută despre colectivizările vechi.

Un pensionar care petrece mult timp în faţa televizorului şi cumpără numai ziare ieftine spune că nu mai suportă, că îi fac rău la stomac nişte nume. Domnule, zice bătrînul, dacă aş avea o putere, dacă aş fi o zi preşedinte aş da un decret să fie interzis numele lu’ aia, lu’ Monica!  Iar la politicieni aş interzice mai multe decît la vedete. Mă crezi că îmi vine să vărs? Eu, unul, deşi am un stomac rezistent la nume, îl cred pe omul intoxicat la televizor. Între frecvenţă şi suportabil relaţia e de dozaj şi de excludere. Un exces nemeritat de notorietate, fără susţinere în calitate, în înfăptuiri publice remarcabile, se întoarce contra persoanei. Nu trece mult timp şi saţietatea dă în duşmănie. De un timp bun, prim-planul gălăgiei publicitare la femei nu mai e ocupat de Andreea, ci de Monica. Prezentă zilnic, din zori în noapte, pe cîteva canale tv şi aproape zilnic în cîteva publicaţii de larg consum, Monica nu face nici un secret din faptul că are un creier de bibilică şi că în universul ei spiritual nu găseşti decît chiloţei, farduri, rochiţe şi dineuri. Nesaţul acesta publicitar o s-o trimită curînd într-un anonimat durabil, de unde n-o mai readuce în atenţia lumii decît un mare necaz. Ca o resuscitare fără şanse de viaţă. Pînă atunci însă, Monica o să ni se vîre în suflete, o să ne taie calea şi o să ne explice în ce chip obţine ea, doar cu fundul, ceea ce milioane de femei n-or să obţină niciodată cu mintea, cu devotamentul şi cu bunul simţ.