Noi, cei mici şi medii

De câte ori m-am găsit în situaţia de a da replică unui bărbat masiv, care părea a ocupa numai el toată încăperea, am renunţat. S-ar putea să nu fie corect ce gândesc, însă, din ce mi s-a întâmplat mie, susţin că omul de şaizeci şi cinci de kile nu prea are ce discuta cu omul de o sută şaptezeci, gros şi înalt cât uşa.

Masivitatea are un gen de magnetism inhibitor, care te face nesigur pe idei. Nu dialoghezi, pur şi simplu, ci te aperi. Mai întâi, că nu-ţi vine să stai foarte aproape de burta îndeobşte revărsată a malacului. Senzaţia că se prăvale peste tine te obligă să ţii distanţa. Apoi mai e şi activitatea din marele pântec. Chiar dacă dinăuntru nu se aude nimic, ai tot timpul impresia că  răzbat mereu zgomotele stânjenitoare ale unor lupte intestine.

Când ai în faţă un slab, nu te întrebi de organele lui interne. La un uriaş, care face carieră în administraţie, în politică sau în cultură şi din cauză că nu i se aşază nimeni în cale de mare ce e, gândul te duce automat la nişte funcţii biologice exagerate, la dimensiunile acestora. Respiraţia se aude, mişcările greşite pot răsturna ceva în jur, o mână fluturată energic prin aer e o ameninţare, oricât de prietenos s-ar arăta omul. Te descentrează cu o simplă mângâiere.

Când eram student, m-a vrut discipol un profesor cu o statură impunătoare, care şi în bibliotecă avea ceva dintr-o locomotivă care bagă viteză la deal. Oricât de  dornic eram să fiu luat în seamă de o somitate universitară, omul acela îmi strica pentru tot restul vieţii percepţia despre munca intelectuală. Prea multă consumaţie trupească la o intelectualitate comparabilă cu a altora, sfrijiţi şi rezervaţi. Cel mai rău era că bătrâneţea megalitică a profesorului mă obliga să mă întreb de valabilitatea unor principii cu care îmi construiam existenţa. O convingere romantică, tot atât de funcţională ca un principiu, îmi zicea că poeţii trebuie să fie slabi. Profesorul acela de aproape două chintale era şi poet. După ce i-am citit câteva stihuri de dragoste, l-am ocolit. Mi-am imaginat cum ar fi să-l văd în pat cu o femeie de cincizeci de kile, precum colega cu care mă pupam în Cişmigiu, şi ce supliciu ar fi însemnat pentru mititica avântul carnal al mamutului înfierbântat de metafore şi tânjind după mângâierile unei creaturi suave. Instinctiv m-am ţinut departe de nişte oameni supradimensionaţi ca volum, chiar dacă m-ar fi putut sprijini în carieră. Mai bine zis, cu atât mai mult. N-am putut să simt compatibilitatea la idei, deoarece masivitatea prezenţei lor îmi anula libera determinare, mă făcea să-mi simt gândirea neimportantă, bicisnică. Venea dinspre ei peste mine un gen de fluid vital, ca o inundaţie care nu iartă nimic din ce inundă. Ca să nu-ţi faci complexe care-ţi pot strica viaţa, e destul să le eviţi. Să conştientizezi direcţiile din care pot apărea complexele.