Nonagenarul bun de muncă

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Mulţi rămân buni de muncă un număr de ani şi după ce se pensionează. Dacă spui trei, şapte sau chiar zece ani, nu-i un fapt care să uimească. Dar dacă un om vine zilnic la fosta lui slujbă, deşi are 90 de ani, iată un lucru care te pune pe gânduri.

Problema e nu cum munceşte, fiindcă răspunsul e după puteri, ci de ce o face. Din când în când povestea sa ajunge le­gen­dă, spre încântarea colegilor tineri care au astfel ocazia să declare cât îl res­pectă şi ce bine e că au de la cine să înveţe.

Sunt, bineînţeles, reacţii de complezenţă, fiindcă bătrânul e mai degrabă tolerat, în felul în care e tolerat un necaz cronicizat. Aşa e când nu-i spui omului fără ocolişuri să stea acasă. Nonagenarul e verde la minte şi nici nu e o prezenţă sâcâitoare, însă dacă şi-ar vedea de pensia lui ar fi mai bine pentru toată lumea.

Două sunt chestiunile care le produc colegilor tineri o stare de continuu disconfort psihic. Gândul că bătrânul va fi punctual la program chiar şi după ce ei se vor pensiona şi temerea că, la un moment dat, acesta se va revolta, nu va mai sta resemnat cu neluarea în seamă la biroul său şi va cere de lucru.

Se ştie că, în multe profesii, experienţa suplimentează ştiinţa şi chiar talentul. Uneori, la conducere se discută situaţia bătrânului, care nu lipseşte, nu se îm­bol­năveşte şi nu cere nimic, care e într-adevăr o problemă umană, dar nu şi una ad­ministrativă. Mai bine zis, nu o proble­mă, ci o ecuaţie cu un termen rătăcit în ea dintr-o alta, fără soluţie. Are totuşi 90 de ani, spun directorii, cu aerul că unele treburi sunt de competenţa divinităţii şi că ar trebui să se mai menajeze. Pentru noi e o onoare că pune serviciul mai presus de sănătate. Totuşi...

Cuvântul "totuşi" conţine mai multă negaţie decât un nu spus direct. Cazul bătrânului de 90 de ani intrat în poveste pentru vitalitatea lui nu-i de natură să sperie pe nimeni. E o performanţă, nu o situaţie, care cere o rezolvare. Dar ce te faci cu armata pensionarilor din domenii unde efortul fizic contează foarte puţin? Minţile oamenilor sunt, în unele privinţe, mai productive ca în tinereţe. Exact când omul se pricepe mai bine la o treabă, îl dai deoparte, ca să intre în pâine un tâ­năr. Din punct de vedere social, schimbul de generaţii înseamnă mai binele. Numai că în profesiile unde intelectul e totul nu contează cât poate şi ce vrea generaţia, ci numai capacitatea reală a individului.

Chestiunea unei generaţii îmbătrânite se pune însă acut la politicieni. Octogena­rii Parlamentului nostru vădesc o lipsă cro­nică de respect pentru ţară şi popor. În­căpăţânându-se să apuce secolul într-un scaun de senator şi de deputat, jignesc electoratul. Noi suntem nişte oa­meni bine crescuţi şi nu-i forţăm să-şi vadă de vârstă, lor însă bunul-simţ le-a di­minuat. Chiar dacă au mintea încă în­treagă, defectul e la relaţia cu viitorul. Cum să ne construiască viitorul nişte le­giuitori, care abia îşi ţin pe picioare prezentul?