In anii interbelici, marii nostri scriitori aveau rubrici in ziare. Ei erau "societatea civila", iar exceptia o constituia scriitorul absent din presa si care nu se manifesta in niciun fel fata cu chestiunile zilei. Existenta "Sindicatului scriitorilor si al ziaristilor" privea o realitate continentala: in toata Europa scriitorii isi institutionalizau numele si opiniile scriind la ziare, iar gazetaria curenta nu insemna un rang mai jos, ci inca un rang si o activitate de breasla stimabila.
Inainte de 1990, in presa neliterara nu incapeau scriitorii. Cel mult scriitorii-activisti de partid. Comunismul n-a facut niciun secret din faptul ca ziaristul era un activist ideologic si ca stilul, opinia si personalitatea nu numai ca nu contau, dar trebuiau drastic controlate. Ar fi fost logic ca, disparand comunismul, scriitorii mari sa abunde in presa si sa-i asigure directia si nivelul. S-a petrecut insa un lucru aparent inexplicabil, care are totusi o explicatie si inca una simpla. Scriitorii cu nume mari si cu o conditie respectata in profesie s-au postat tot timpul in marginea evenimentelor si nu au angajat in niciun fel un punct de vedere, iar tinerii n-au maniefstat nevoia unei permanente in infruntarile politice si sociale, in lupta de fiece zi a opiniilor. Dintre toate binefacerile libertatii, scriitorii au optat pentru dreptul de a sta deoparte. Pentru trufia tarzie de a separa scriitorimea de ziaristii angajati cu carte de munca. Au optat, de fapt, pentru o ingradire, care nu garanteaza un plus de consideratie si de rang. Si macar de ar fi o optiune, dar e o neputinta. O nepricepere dublata de un gen de obtuzitate romantica. Tanarul scriitor roman dispretuieste munca la ziar.
Dispretul nu a construit niciodata nimic. Niciun monument cultural nu s-a nascut din lehamite pentru societate. Se mai intampla un lucru reprobabil, din orice parte l-ai privi. Cei cativa scriitori cu vana, care semneaza rubrici in cotidiene, sunt culpabilizati de confratii "independenti" intocmai spargatorilor de greve. De multe ori, intrebarile acestora vin ca niste acuzatii: Ce-ti trebuie, domnule, sa te murdaresti cu politica? Nu vezi ca niciun ziar nu-i de calitate?
De ce-ti strici numele amestecandu-te cu o lume joasa? Oricat de bine ar fi platit, sa stii ca nu merita! Si altele asemenea.
Presa romaneasca este ceea ce vede toata lumea, un gunoi de sub care se zbat sa faca putina lumina cateva publicatii in agonie economica, si pentru ca scriitorimea tanara nu se implica social. Exista si un ciocoism sarac, ciocoismul turnului de fildes chinezesc, ieftin, din plastic.