Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De cand eram foarte mica, despartirile pe termen scurt mi s-au parut un detaliu obositor al destinului nostru. Nici nu-mi placeau, nici nu le detestam. Poate pentru ca lumea mea a fost mereu antrenanta, interesanta, activa si, in acelasi timp, anormala, in comparatie cu regulile varstelor si cu obiceiurile firesti ale copilariei. Nopti fara somn, sosele fara final, cer ploios deasupra pasilor mei nesiguri. Tot ce-mi amintesc acum imi da fiori. Mi se pare ca ma aflu in fata unui afis pompos de film strain, de fiecare data cand imi rasfoiesc albumele de fotografii. Nu mai sunt aceeasi. Nici macar nu stiu daca am fost vreodata asa cum parea ca sunt. Aveam senzatia ca aproape toate lucrurile se aflau la indemnana ochilor albastri pe care i-am mostenit de la parinti, distantele mi se pareau distractive, intelegeam numele si prenumele celor care imi vegheau copilaria ca pe simple litere ratacite dintr-un alfabet inutil.
Ma uit in urma, incerc sa fac o radiografie completa si cat se poate de obiectiva a situatiilor de viata pe care le-am cunoscut si, la capatul analizei, vad cateva calitati, vad decizii de adult incepator, vad lumina si curaj, dar observ si un defect major, care intuneca si fura ecoul celorlalte concluzii: mi-e imposibil sa invat sa spun adio. Nu pe curand, nu pe maine, nu pe data viitoare, ci adio, cu semnficatia sa rigida de dictionar bun. Acel adio care se spune cand nu mai urmeaza nimic, cand cuvintele se sufoca in propriile sunete, cand departarea isi face meseria si desparte destine si priviri. Acel ramas-bun definitiv, care nu se poate sterge din memorie, care nu se poate lua inapoi, imi e necunoscut, mi se pare incomod si incomplet.
Sunt zile in care ma gandesc ca nici nu ar trebui sa existe cuvinte cu nuanta de plecare fara intoarcere, daca despartirile si pierderile sunt tot mai confuze si mai neasteptate. La ce ne foloseste sa pregatim un discurs pentru a ne lua adio, daca de atatea ori acest final naiv ne ia prin suprindere si ne frange speranta din inimi? Nici nu-mi dau seama daca exista sau nu vreo logica care sa explice golul care ne apare in fata ochilor cand ne dam seama, obositi de atata asteptare si de atata nesiguranta, ca timpul nu mai are rabdare nu noi, nu ne mai baga in seama, nu ne mai respecta.
De atatea si atatea ori am spus "la revedere, tata", dar niciodata nu mi-a trecut prin minte ca va veni clipa in care ar trebui sa-i spun adio cu adevarat. Nici nu am facut asta. Eu nu stiu sa-mi iau ramas-bun. Nici de la tata. Nici de la alte rude apropiate. Nici de la prieteni. Nici de la orasul meu trist si monoton, de care mi-a fost dor la fiecare amurg. Nici de la aceasta Lisabona care s-a transformat in martorul confesiunilor mele, devenind, in aproape cinci luni, un loc in care, in unele zile cu cer senin, am impresia ca sunt doar eu. E adevarat, au existat rasarituri care m-au prins asa de egoista incat m-am mintit pe furis si in soapta ca soarele apare doar ca sa ma intalneasca si sa ma ridice din lacrima. Tot acest amestec neobisnuit de sentimente ma sperie... O fi inceputul hotarat al unui dezechilibru incurabil, o fi naivitate amanata sau o fi, pur si simplu, speranta? Nu mai conteaza. M-am schimbat. Nu stiu daca in bine sau in rau. Oglinzile s-au obisnuit sa ma minta.
Acest final de etapa, plecarea din Portugalia, dupa un semestru de facultate si dupa cateva luni de cunoastere, recunoastere si acceptare, ma face sa ma simt pierduta. M-am obisnuit cu albastrul de aici, din capitala de vest a continentului nostru fragil, chiar daca mi-e foarte dor de cateva din reperele pe care le-am lasat acasa. Ma simt nehotarata si speriata. Nu pot iesi din acest oras spunand adio. Nu dupa ce aici am invatat sa iubesc mai mult cerul si strazile inguste, nu dupa ce aici am legat primul juramant cu Oceanul. E un sfarsit temporar. E o despartire pe termen scurt, ca despartirile din copilarie care ma faceau sa rad si sa ma apuc urgent de planuri de viitor. Lisabona m-a adoptat si mi-a alinat singuratatea in toate aceste anotimpuri ciudate ale anului 2011. De acum inainte, va fi orasul meu de viata provizorie, un loc unde lumina salveaza destine si alina suferinte. Nu pot, nu vreau sa spun adio Portugaliei. M-am saturat de departarile definitive.
