Numele saraciei

Un fost coleg, iesit la pensie - pentru ca se putea, spune el - in 1990, la cincizeci si doi de ani, mi se plange ca e sarac.

Saracia nu-i o chestiune de merit. Daca insa poti trai decent si totusi o duci prost, atunci iti meriti saracia. In foarte multe cazuri e vorba de indolenta, de abandon profesional, nu de destin. Exista, e adevarat, si oameni care nu mai asteapta nimic de la viata, carora viata n-are ce sa le dea. Despre ei e bine sa n-ai pareri. Fostul meu coleg mi-a spus ca asteapta sa se intample ceva, ca trebuie sa se intample ceva, ca el inca mai spera la o minune. Cand s-a pensionat avea cincizeci si doi de ani. Acum are saizeci si opt. "Am facut o afacere proasta, mi-a zis. Statul m-a momit pe un drum fara intoarcere. M-am gandit ca-mi voi lua cumva o slujba." Si uite-asa s-au dus anii. De fapt, omul a socotit ca inseala statul. Ar fi trebuit sa-i raspund ca-l duc in spate, ca eu, cu multele mele slujbe si angajamente, duc in spate inca doi-trei ca el. Dar cum poti sa-i spui insa asta unui fost coleg? Nu-i recomandabil sa i-o spui nici unui dusman. In spatele abandonului sau se ascunde un adevar si mai trist. Foarte multi dintre cei care au lucrat in presa n-au fost gazetari. Ei au iubit meseria, dar meseria nu i-a iubit. Nu ei s-au lepadat de jurnalistica, jurnalistica i-a dat deoparte. In 1990 nu s-a schimbat doar o oranduire cu alta, s-au schimbat toate. Fostul meu coleg avea o diploma universitara, licenta era marea izbanda a vietii sale, era convins ca diploma avea sa-l apere indiferent de schimbarile ce urmau sa aiba loc si deodata s-a trezit in fata unui adevar naucitor: nimic, dar absolut nimic din ce fusese el in profesie inainte de 1990 nu mai conta. Cazul lui mi l-a reamintit pe acela al unui strungar categoria a IV-a care, in 22 decembrie 1989, ar fi fost sa dea examenul pentru categoria a V-a. "Al naibii ghinion - mi-a zis el - , o zi, numai o zi sa se fi amanat revolutia si aveam categoria!" Dupa care, realizand absurdul situatiei, muncitorul a conchis: "Iar cu categoria a V-a ce dracu’ mai faceam, ca nu se mai cauta nicaieri strungari?!".

E simplu sa-i zici pensionarului care a fost totusi o persoana respectabila la viata lui, care a avut o meserie buna la vremea ei: "Nu te lasa, cauta ceva, zbate-te, trebuie sa mai fie o sansa!". Dar daca e sa numeri sansele, vezi ca nu se intrezareste nici una. In toata lumea, gazetarii varstnici au locul lor, varsta e un atu. Doar la noi schimbarea in presa a operat nemilos. Ce drama, sa scrii patru decenii la ziare si reviste si sa nu poti recupera nici o pagina! Solutia ar fi fost una singura pentru toti maturii mass-media, s-o ia de la capat. Cati din noi insa avem atata putere s-o luam la cincizeci si doi de ani de la capat? Cati suntem suficient de tari incat sa recunoastem ca nimic din ce-am fost nu mai are cautare?