Numitul Creangă Ion

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Ne scrie din Iaşi, din Mahalaua Ţicăului, un cetăţean cu probleme. Omul s-a născut la Humuleşti, e suplinitor de română la o şcoală de surdo-muţi şi în timpul liber scrie basme şi amintiri din copilărie. Acum e într-o situaţie disperată. Inspectoratul îl trimite la pensie din 1 februarie şi-i comunică totodată că nu mai poate să rămână slujbaş la stat.

Întrucât Ion Creangă n-a urmat liceul, ci “Normala” – dac-o mai fi ceva normal în ţara asta! –, ar exista posibilitatea să se angajeze la particular. Or, cum se ştie, la privaţi se învaţă în engleză. Chiar şi limba română, tot în engleză se învaţă. Ar fi putut să-şi dea doctoratul la Chişinău şi apoi să-şi ia Bacalaureatul împreună cu mai mulţi deputaţi şi poliţişti din judeţ, însă n-a reuşit să strângă bani decât pentru o licenţă la facultatea de ace, bolduri, mosorele din Tiraspol. Dac-ar fi singur, în bojdeuca lui, Ion Creangă s-ar mulţumi cu pensia, dar îngrijeşte de un amărât, unul Eminescu, fost bibliotecar, tot aşa, fără studii terminate. În plus, atât de bolnav, că ultima oară când l-a luat Salvarea a fost trimis de la un spital la altul şi probabil c-ar fi murit pe targă, dacă o asistentă mai miloasă nu l-ar fi aruncat din maşină în capătul străzii.

Eu, numitul Creangă Ion – ne mai spune în epistola sa humuleşteanul –, l-am cărat în spate pe numitul Eminescu Mihai ca pe un sac de cartofi, că era inconştient şi rostea cuvinte de neînţeles, cum ar fi nu credeam a muri vreodată şi somnoroase păsărele, pe la cuiburi se adună.

Nu-i prima scrisoare pe care o primim la redacţie de la cineva aflat undeva, la marginea legilor. Unora le e hărăzit să rămână în margine, orice ar face. Numitul Creangă Ion zice că a cerut să fie primit în Uniunea Scriitorilor şi că i s-a răspuns că nu îndeplineşte condiţiile.

N-are trei volume publicate, referinţele critice sunt semnate de Maiorescu, unul dintre membrii care nu-şi plătesc în mod regulat cotizaţia, iar “Povestea poveştilor” e o compunere banală, unul dintre acele texte pe care Secţia copii şi tineret a Uniunii le socoteşte mai curând publicistică educativă decât creaţie literară.

Pe bună dreptate, bătrânul suplinitor se întreabă, acum, când catedra sa a fost ocupată de un profesor de sport şi religie pesedist, ce-o să se întâmple cu elevii săi şi cum vor reuşi ei să comunice, la vârsta când vor ajunge deputaţi şi senatori în Parlament, doar prin ordonanţe de urgenţă? Drept care, ştiind noi, redacţia, că nu rezolvăm nimic, dacă-i publicăm scrisoarea sau dacă facem o anchetă la minister, ne-am mobilizat şi am strâns de la fiecare ce l-a lăsat inima, o cămaşă, o pereche de ciorapi, nişte pulovere, o sumă modestă şi multe, multe volume de poezie cu autograf tipărite în regie proprie, astfel ca bietul Creangă Ion să simtă că încă nu e singur pe lume.