Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Multe necazuri n-au soluţii. Le înduri, dacă nu poţi să le eviţi. Oamenii care vorbesc singuri, fără şir, par să se fi înmulţit. Oricum, dăm de ei mai des ca altă dată, îndeosebi în locurile aglomerate. Ca şi cum au nevoie de un public înţelegător, ca să spună la nesfârşit aceleaşi vorbe de neînţeles. Pentru mintea lor răvăşită, vorbele acestea sunt, probabil, soluţia.
De fapt, noi, cei care ne găsim dintr-o dată în situaţia de a suporta vreme îndelungată această formă de alienare, ne descoperim fără soluţii. Mai bine zis, fără răspunsuri la întrebările pe care suntem stârniţi să ni le punem.
A trebuit să treacă un timp ca să-mi dau seama, deodată cu mai mulţi călători aflaţi pe platforma din spate a unui autobuz, că femeia care s-a luat fără nici un motiv de un domn liniştit, ocupând un scaun lângă fereastră, nu i se adresa acestuia, ci vorbea singură. La început, i-a zis ceva ce părea să aibă sens privitor la scaun şi la bătrânii care stau în picioare, numai că în autobuz nu se găseau bătrâni şi nici cetăţeni care-ar fi vrut să se aşeze şi nu aveau unde. Câteva banchete erau goale, totuşi femeia a continuat să arate spre ele şi să turuie.
Vorbirea ei semăna cu a unei operatoare dintr-o centrală telefonică, doar că nu avea nici un înţeles. Unul imediat, vreau să zic, pentru că, ascultând-o, mi-a devenit clar că ori lucrase într-o unitate militară, ori avusese de a face cu un jargon al serviciilor secrete. Din când în când, zicea "Deranj 33" şi o ţinea cu acest "Deranj 33" minute în şir, până ce un imbold venind de aiurea o muta pe alt delir. Din cauza rostirii ei sacadate şi egale, amintind cumva de placiditatea telefonistelor, dar şi datorită isteriei cifrelor, repetate la nesfârşit, câţiva călători s-au scandalizat.
Nebunia abia începea. Până aici fusese un caz de boală. "Aşa nu se mai poate - i-a spus bolnavei o femeie care ocupa scaunul din faţa ei - dumneata ne jigneşti inteligenţa!" Prostia asta preţioasă, cu inteligenţa jignită, am auzit-o la mai mulţi. E dintr-un film american cu snobi. În acel fim, se simţea ironia regizorului, în autobuz replica era rostită doar ca să facă impresie. Şi a avut efect, întrucât o altă ţaţă a produs o frază şi mai prostească: Am plătit bilet, avem dreptul la o călătorie civilizată, trebuie să facă cineva ceva!
Cum spuneam, multe necazuri n-au soluţii. Dacă medicii ar fi putut să facă ei ceva pentru biata bolnavă, n-ar fi făcut? Cine nu suporta situaţia trebuia să coboare la prima staţie şi să ia alt autobuz. Omeneşte însă era să taci şi să-ţi continui drumul cu un discret simţământ de solidaritate cu nenorocirea femeii.
Cum se întâmplă de obicei, când se porneşte o astfel de dezbatere populară în tramvai sau în autobuz, mai multe persoane şi-au dat imediat cu părerea. Păreri din care n-au lipsit ziceri de mare profunzime socială - cum ar fi: Cui nu-i place să-şi ia maşină mică - sau observaţii de bun-simţ tradiţional - de genul Stai, fă, mai departe de nebună, că se ia.
