Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Azi nu suntem departe de o astfel de situație, căci ceea ce părea că este ordine este pus în mișcare. Mărturii sunt analizele care dau tonul rezolvărilor (de la Amin Maalouf, Le Déreglement du monde, 2009, trecând prin Niall Ferguson, The Great Degeneration. How Institutions Decay and Economies Die, 2012, și Gerard Chaliand, Jan Michel, Vers un nouvel ordre du monde, 2013, la Carlo Masala, Die Welt-Unordnung. Die globalen Krisen und das Versagen des Westens, 2016). Astăzi, convingerea dezordinii este răspândită.
În ceea ce mă privește, am adus discuția despre ordinea viitoare a lumii sub cinci teze: sensul istoriei în zilele noastre rezultă din interacțiunea sistemelor majore ale societăților actuale – economie, politică, armată, cultură; lumea este condusă acum de o geometrie variabilă a supraputerilor; în pofida globalismului, care a dominat trei decenii, se petrece revenirea la suveranitatea națională; are loc emergența de noi supraputeri și puteri; nu este soluție la crizele actuale în afara legitimării asigurate prin democratizare internă, înăuntrul statelor, și prin respectarea suveranității naționale, în accepțiunea adusă la zi, și cooperare a statelor (vezi A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017). Nu au apărut fapte care să contrazică tezele de mai sus. Sunt, mai curând, confirmări.
Ce ne spun însă cele mai noi abordări? Am în vedere aici patru dintre ele, acelea care au căpătat circulație la sfârșitul anului 2022. Să le trecem în revistă și să concluzionăm.
Titularul de acum al relațiilor Internaționale de la Universitatea Harvard, Steven Walt, în interviul sub titlul How 2022 Changed the World, realizat de editorul „Foreign Policy” (21 decembrie, 2022), spune fără menajamente că războiul în curs din Ucraina are importanță, dar nu constituie miezul istoriei de azi. Adjudecarea Donbas-ului este miza actuală directă, dar deznodământul războiului va determina mai puțin ordinea lumii, în următorii până la treizeci de ani, decât alte evenimente. Ordinea lumii ce vine o determină în fapt incomparabil mai mult schimbarea climei, progresele în tehnologia digitală, consolidarea Chinei. Dacă va crește temperatura cu peste două grade Celsius, vor fi probleme destul de grave. Tehnologia digitală va schimba, oricum, mai departe societățile. Iar consolidarea Chinei va restructura în continuare lumea.
Desigur că ceea ce s-a petrecut în anul 2022 nu este fără efect. În urma chemării actualei administrații americane la coalizarea democrațiilor, s-au făcut pași în diplomație, spune Steven Walt. Dar rezultatele sunt anevoie de deslușit.
Pe de o parte, după ce a parcurs ani de relativizare a importanței organizației, NATO, ca întreg, s-a reactivat. Pe de altă parte însă, au fost distanțați aliați tradiționali, precum Israelul și Arabia Saudită, care nu au acceptat să se alăture în chestiunea Ucrainei. „Alte țări își vor urma interesele așa cum vor considera și vor avea opțiuni. Nu vor trebui să se alinieze în mod necesar la Washington și ne vom obișnui cu aceasta”. India, de pildă, nu este interesată să se amestece în acea chestiune.
Citește pe Antena3.ro
Pe de o parte, s-a deschis un conflict pe două fronturi, un conflict politico-militar cu Rusia, în Ucraina, și unul economic, cu China, în comerțul internațional. Administrația actuală de la Washington DC vrea să le „înfrângă (defeat)”, dar, în același timp, vrea să evite conflictul nuclear și prăbușirea economiei mondiale. Pe de altă parte, nu este sigur că se cunosc implicațiile acestor opțiuni.
De altfel, măsurile economice luate în urma conflictelor și consecințele încep să nemulțumească țările. Sunt acum exemple țări asiatice și Olanda, care văd altfel lucrurile. Iar așa cum arată raporturile cu Iranul, în locul calmării tensiunilor, prin conlucrare cu forțe promițătoare, s-a ajuns, în condițiile existente, la înăsprirea relațiilor cu o altă putere ce devine nucleară. În America Latină se trăiește o „cronică problemă de guvernanță instabilă” care traversează marea parte a continentului, fără a mai fi pe modelări tradiționale la „stânga” sau la „dreapta”. Această criză are reverberații mai curând în politica internă în SUA.
Cunoscutul teoretician și istoric Renzo Giorgetti vede ordinea mondială prin prisma unor diagnoze cuprinzătoare. El constată o continuitate de la „absolutismul revoluționar”, la ceea ce s-a petrecut din anii optzeci încoace sub aspectul „metotei de guvernare și a inflexibilității acțiunii administrative”.
Au avut loc, desigur, schimbări în societățile existente, dar nu o „eliberare” a oamenilor. „Avem, între altele, o egalitate negativă desconsideratoare, ce neagă orice rol asocierilor, corpurilor intermediare și tuturor opozanților eventuali, pentru a impune o voință unică, ce se și impune fără rezistențe în confruntările unei societăți nivelate” (Il nuovissimo ordine mondiale. La tiranide antiumana, quintessenza de la demagogia egualitaria, Passagio al Bosco, 2022, p. 42). Ceea ce Alexis de Tocqueville a blamat sub termenul de „despotism democratic” a devenit acum realitate. „Toate Constituțiile moderne sunt considerate «sacre și inviolabile», dar numai deoarece deținătorii puterii nu hotărăsc contrarul” (p. 45). Proliferează în societăți „un tip uman mereu mai puțin preocupat de apărarea propriei autonomii și mai înclinat să accepte forme de gândire mai omologante și limitative ale libertăților personale” (p. 47). În acest timp, „societatea se scindează mereu mai mult, devine mai «liberă», deși pierde orice tip de coeziune și ordine internă, până la a se reduce la o masă informă. Iar ceea ce atinge geniul propagandiștilor sectari este cu adevărat notabil: a spația orice etapă a degradării cu o victorie, o etapă de progres sau de justificare a unei «cuceriri» obținută după lungi și extenuante lupte” (p.49).
Procesul nu s-a încheiat, căci „acest mare război continuă încă, luând forme tot mai diverse, cu mare coerență și obiective foarte precise, până la zilele dramatice în care se pregătește marea conversiune antiumană a Celei mai Noi Ordini Mondiale” (p. 50). Acum „întreaga națiune este tratată ca o țară ocupată” (p. 73). Are loc „o alienare a individului în colectiv, o operațiune prin mijlocirea căreia se elimină orice tip de personalism, spirit al locului, al organizației, al familiei, orice tip de interes, de amintire, limba și patriotismul” (p. 77). Obiectivele contra naturii devin oficiale.
Pe un fond pe care se tematizează o „restructurare a omului (ristrutturazione dell’uomo)”, are loc formarea „noului proletariat mondial”. Cei care îl compun, „noii proletari”, nu sunt neapărat săraci. Ei pot avea venituri considerabile, dar rămân „cu independență limitată, docili față de toate comenzile și impunerile” (p. 87), simple „instrumente” în societate, la dispoziția angajatorilor. „Atomizarea socială” ce are loc azi favorizează diferite direcții ale „Celei mai Noi Ordini Mondiale”.
Cunoscutul demnitar maghiar Balasz Orban a făcut cunoscut presei reflecția primului ministru al Ungariei, din decembrie 2022, asupra ordinii mondiale ce vine (Orban’s goal is to make Hungary a regional middle power in Central Europe, 8 January, 2023). Preocuparea sa este evident de a contura opțiunile țării sale în configurația actuală a lumii.
Punctul de plecare îl constituie, cum este firesc pentru decidenții politicii externe a unei țări, ținta de atins. Ținta enunțată „pentru Ungaria este să părăsească nivelul țărilor cu venit mijlociu, să intre în rândul țărilor dezvoltate și să atingă statutul de putere regională mijlocie în Europa Centrală”. Deviza călăuzitoare este: „Nu dezmembrării, da, conectării (No to dismantling, yes to connecting)".
În contextul actual, continuă argumentarea, posibilitatea părăsirii nivelului mijlociu de dezvoltare este însă amenințată de o seamă de factori, inclusiv de „ordinea neoliberală a lumii”. Aceasta a fost afectată sub multe aspecte în anii recenți – Brexit, izbucnirea pandemiei coronavirusului în 2020, războiul ruso-ucrainean – și conduce la ceea ce autorul numește „deconectare (disconnection)” în lume. Mai concret, această „deconectare” va duce eventual la crearea de blocuri internaționale, precum cele trăite deja în epoca „războiului rece”.
Opțiunea aici este ca Ungaria să rămână în afara diviziunii lumii în blocuri, căci încadrarea ar echivala cu a deveni irelevant. „Ceea ce s-ar petrece într-un asemenea caz ar fi cel mult situația în care fiecare țară are de ales un centru, iar relația ei cu acel centru ar fi una exclusivă. În alte cuvinte, țara noastră ar fi inevitabil forțată să joace un rol subordonat, ceea ce ar împiedica-o să părăsească rândurile țărilor cu venit mijlociu”.
Așa stând lucrurile, „primul pas al strategiei maghiare de recuperare a decalajelor este să dezvolte o logică a globalizării specifică țării, în care efectele negative să fie depășite. Modelul economiilor interconectate oferă o soluție la această problemă”. Pentru această performanță există premise. De pildă, în ultimii doisprezece ani, GDP per capita al Ungariei a urcat de la 66% din media Uniunii Europene la 76%, apropiindu-se cel mai mult de nivelul înalt al dezvoltării. În orice caz, țara va putea înainta aplicând o „strategie economică nouă”, având cinci piloni: ridicarea sectorului bancar indigen la rangul unui jucător regional și global; întărirea în continuare a nivelului, deja record, al investițiilor directe; mai multe legături în câmpul energiei cu punctele de distribuție majore din lume și din regiune; un rol mai puternic al Ungariei pe scena internațională și consolidarea industriilor ei alimentară, farmaceutică și auto; folosirea restructurării învățământului superior, aflată deja în curs, pentru a facilita transferul de know-how spre industrie și cercetare.
Mai nou, contează reflecția lui Niall Ferguson (Goodbye to all that: Is the international order as we know it over?, 2017), care examina „ordinea internațională liberală” după ce amintea cât de precaut trebuie operat cu noțiunile din spațiul public, acestea fiind excesiv volatile. Pe bună dreptate, renumitul istoric observa că „ordinea internațională” capătă suport atunci când pe scena economiei sunt mari jucători - de exemplu, pentru anii noștri, SUA, Rusia, China, India. Observația sa fundamentală este însă aceasta: „paradoxul ordinii internaționale liberale constă în aceea că a făcut accesibilă tehnologia pe scară mare, distrugând în același timp joburi manufacturiere în ceea ce oamenilor le place să numească Heartland. Este ceea ce globalizarea supralicitează în termeni economici”. Faptul are consecințe sociale – de pildă, ruinarea clasei mijlocii. Autorul respinge pe drept prejudecăți curente – de exemplu, că lipsa „ordinii internaționale liberale” ar duce la război și că politicile ce-și asumă interese „naționale” ar antrena negreșit conflict.
Aceste patru reflecții rămân prototipice pentru discuția internațională actuală. Ce concluzii se impun la despărțirea de anul 2022?
Cum se știe de mult, democrația este superioară autoritarismului. Nu este însă integru acela care nu observă că și democrațiile existente au de examinat ce anume practică în fapt. Căci rămâne diferență între statul avariat și statul funcțional, între statul de drept și statul de drept democratic, între „democrația mută” și „democrația deliberativă”, între „cetățeanul instrument” și „cetățeanul unei democrații”. Exemplificările la îndemână pentru orice persoană lucidă sunt, din nefericire, abundente.
Astăzi, în lume are loc „deșteptarea” națiunilor – ca să folosim termenul sugestiv din imnul României. Ea nu înseamnă neapărat provocarea asocierilor internaționale existente. Dar, ca fapt, fiecare națiune care se respectă caută să-și promoveze interesele proprii așa cum le înțelege. Schimbarea lumii este acum în direcția căutărilor de profilare a țărilor conform a ceea ce vrea fiecare.
Nu este posibilă dezvoltarea unei țări fără ca aceasta să se asume pe sine cu competență în constelația internațională. Intervenția externă, inclusiv pentru democratizare, s-a dovedit a fi simplu instrument de dominație și nu dă rezultate. Analizele americane de la Harvard, Chicago și alte centre, sau cele germane și franceze o spun fără ocoliș.
Alimentarea de azi a conflictului internațional pune în pericol nu doar o țară sau alta, un regim politic sau altul, ci, în mod direct, nivelul de dezvoltare atins. Dacă nu cumva soarta umanității! În orice caz, cooperarea angajată prin șirul acordurilor supraputerilor din perioada 1972-1991, la care s-a ajuns la Shanghai, Helsinki, Geneva, Reykjavik, Washington DC, Moscova, Soci, se dovedește superioară opțiunilor actuale și este cazul relansării ei.
În diferite țări se simte nevoia de proiecte ale asumării de sine. Dar în multe dintre ele, cum este și România actuală, nevoia acută este, înainte de orice, de lideri calificați. Așa cum se observă cu ochiul liber, acolo unde mediocrația și, mai cu seamă, prostocrația controlează statele, nu numai că lipsește inovația, dar sunt pierderi, sărăcie, tragedii. Se dovedește din plin astăzi că nimic nu se plătește mai scump decât îngustimea vederilor, sărăcia minții, abuzurile și corupția celor care ajung în roluri publice.
