x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Părinți care au plâns în copilărie

0
Autor: Maria Timuc 14 Mai 2013 - 14:03
Noi privim către lume cu ochii inconștienței, cu ochii iraționalității și cu ochii inocenți ai neștiinței noastre, fără să știm, fără să bănuim că respingerea și răutatea celorlalți nu-i altceva decât suferință și traumă. În locul judecății am așeza compasiunea dacă am ști, dacă am înțelege, dacă Duhul iubirii și al luminii ne-ar arăta lacrimile ascunse ale unor întregi generații de părinți și copii frustrați, închiși în percepția greșită că n-au fost iubiți. Părinții care au plâns în copilăriile lor tind să repete inconștient comportamentele și atitudinile părinților lor. Copiii acestor părinți plâng, la rândul lor, iar unii nu știu, nu află niciodată că nu se poate ca un părinte să nu-i fi iubit, nu este posibil ca lipsa iubirii să fie o realitate, cât lipsa iubirii e o realitate a minții. Mintea care percepe lipsa iubirii e singura cauză a unei traume, iar părinții care nu s-au simțit iubiți devin inconștient un fel de părinți care nu-și iubesc copiii. Dar, încă o dată, aceasta-i o percepție, e o mare, mare eroare de percepție, e o stare a minții și încă una care poate fi corectată prin înțelegere, conștientizare și compasiune față de însăși condiția umană.

Unii spun; ”Dar mama/tata nu m-au iubit! Mă băteau, mă încuiau în pod, nu-mi dădeau cutare sau cutare lucru”! O mie și una de povești auzim continuu, toate variații ale aceluiași scenariu, născut din percepția ” eu n-am fost/nu sunt iubit”, o mie și una de lacrimi, de resentimente, frustrări, tensiuni și neliniști stau pitite în ființele de lângă noi. În colegii de serviciu, în oamenii apropiați, în ascunsul inimii și al minții celui mic sau a celui mare, a politicianului, a savantului sau a omului străzii suferința de a nu fi fost iubit în copilărie rămâne acolo, în subconștient și se trezește din când în când, în fața unor stimului pe care-i mișcă viața însăși. Copiii care suferă pentru că au fost respinși sau neiubiți, poate chiar abandonați, trebuie să știe că, la fel ca ei au simțit, au gândit și au trăit părinții pe care tind să nu-i ierte. Părinții lor au purtat în ei copii chinuiți, copiii tensionați și respinși, copii abandonați. Imaginea nevindecată a copilului din noi pare să se transmită misterios copilului din afara noastră; copilul de afară e copilul din interior, iar suferința părintelui și a copilului a fost și este întotdeauna aceeași! Răutatea și respingerea nu sunt stări ale sufletului omenesc, ci stări ale minții, acumulate prin percepție. Ele sunt cauzate de focalizarea minții asupra aspectelor neplăcute, indezirabile ale vieții, de alegerea conștienței de a vedea partea întunecată a acestor experiențe. Partea bună a lucrurilor este faptul că suferințele copiilor și ale părinților pot fi vindecare prin conștientizare, înțelegere, toleranță și, în mod esențial, printr-o modificare a percepției, adică prin foclizarea diferită a minții asupra evenimentelor și a persoanelor cărora le-am atribuit cândva cauza suferinței noastre.

A ierta înseamnă a înțelege! Dacă un copil înțelege că părintele său purta în el un copil traumatizat, părăsit, chinuit, nefericit, el va simți compasiune și compasiunea îl va ajuta să ierte. Puterea iertării este o putere vindecătoare, pe care trebuie s-o folosim ca pe un instrument terapeutic, capabil că ne readucă în deplinătatea capacităților noastre afective, emoționale și ne va ajuta să ne reântregim sufletește și să nu le mai transmitem  copiilor suferința de a nu fi fost iubiți. Orice resentiment pe care îl păstrăm față de părinți rămâne ca o rană ascunsă, care se poate trezi în relația cu proprii noștri copii și de aceea avem nevoie să ne iertăm părinții, căci numai așa ne vom simți întregi și, în locul lacrimilor de suferință vom trăi lacrimile din dragoste.

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de