PIB-ul nostru cel de toate zilele (4)

An de an, începînd cu 1990, producţia a scăzut. Normal, a scăzut şi consumul. Economia păşise cu stîngul în noua eră a României. Preţurile au explodat. Sondajele sociologice arătau că populaţia se temea de inflaţie mai mult decît de şomaj. Devenise chiar obsesivă teama de creştere generalizată a preţurilor şi a tarifelor.

An de an, începînd cu 1990, producţia a scăzut. Normal, a scăzut şi consumul. Economia păşise cu stîngul în noua eră a României. Preţurile au explodat. Sondajele sociologice arătau că populaţia se temea de inflaţie mai mult decît de şomaj. Devenise chiar obsesivă teama de creştere generalizată a preţurilor şi a tarifelor.

De ce galopau preţurile?

Din cauza ofertei de mărfuri şi de  servicii, care se restrîngea. Dacă pe piaţă ar fi fost mai multe servicii, mai multe bunuri, deci mai multă muncă, ar fi existat mai puţină inflaţie.  

Creşterile de producţie din 1994, 1995 şi 1996, forţate, n-au rezolvat prea multe lucruri.A scăzut în continuare puterea de cumpărare a salariului.Deşi populaţia a primit tot mai mulţi bani, cu ei a cumpărat mărfuri tot mai puţine.

România producea mai mult. Chiar produsul intern brut crescuse în cifre nominale. De ce, atunci, dacă oferta nu s-a mai restrîns, dacă producţia s-a dovedit a fi în creştere, salariul real n-a crescut?  Dimpotrivă, a continuat să scadă. Explicaţia este simplă. Creşterea economică despre care s-a vorbit în acei ani nu a fost... creştere curată. Produsul intern brut s-a umflat prin acumulări de stocuri şi preţuri reprimate la consumurile intermediare. Din această cauză, preţurile la consumurile finale au continuat să crească mai repede decît veniturile. Nota de plată a venit firesc: 1997, 1998 şi 1999 au fost ani de descreştere economică. Din 2000, abia, societatea românească a înţeles ceva mai bine ce ne trage înapoi. De fapt,a început să înţeleagă unde ne aflam şi unde trebuia să ajungem, ce aveam de făcut. Dar, mai cu seamă, a început să înţeleagă adevărul că nu vom putea regenera nivelul de viaţă dacă, întîi şi întîi, nu vom regenera munca.

Mai mult: a crescut preocuparea pentru un raport echilibrat între muncă şi bani.

Nicolae Iorga, care preda istoria şi la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, le spunea studenţilor că Napoleon şi-a dobîndit celebritatea pe cîmpurile de bătălie şi datorită unor împrejurări favorabile, dar că marea lui vocaţie a fost aceea de strateg financiar.

De cîte ori era întrebat de ce are nevoie ca să cîştige un război, el răspundea că de trei lucruri: bani, bani şi iar bani. Desigur, de bani, bani şi iar bani avea nevoie şi societatea românească. Pentru războiul cu sărăcia. Avea nevoie atunci, are nevoie acum. Căci orice strategie de înfăptuire a bunăstării nu poate să pornească decît de la bani. De la venituri bugetare şi de la profitul companiilor, pînă la resursele de finanţare externă: investiţii de capital, credite de la forurile financiare internaţionale sau de la băncile private. Am văzut însă cît de greu este să fie făcuţi bani adevăraţi înainte ca societatea să se fi debarasat de populism.

Ştim bine că populismul ne-a făcut destul rău. Din cauza lui, în primul rînd, România se mai luptă şi acum cu o boală gravă: lipsa de eficienţă în economie. De fapt, se luptă de mai bine de un secol şi jumătate cu această boală, dar tranziţia a agravat-o.

România, în Uniunea Europeană, e în urma principalilor săi parteneri pînă şi în procesul liberalizării economice. Din cauza populismului, mai ales. Subvenţiile de la stat au curs mult timp, chiar dacă mai mult mascate şi mai puţin făţişe. Iar sistemul stimulentelor s-a dovedit a fi lent în deschiderea către concurenţă.

Cum vom putea răzbi în Uniunea Europeană? În primul rînd, făcînd performanţă în economie. Performanţa ar aduce mai multă valoare adăugată. Capitalul intern şi străin ar primi astfel un mesaj de încurajare. România ar dobîndi noi investiţii necesare continuării creşterii economice.

Apoi, este important ca societatea românească în ansamblu să înveţe să-şi însuşească un comportament specific economiei de piaţă. Numai cu un astfel de comportament vom avea o creştere bazată pe competitivitate, pe curmarea risipei, pe muncă eficientă. Numai aşa fondurile străine, ce aşteaptă să intre în ţară, în principal de la Uniunea Europeană, chiar vor şi intra. Pentru ca, mai departe, să reuşim să destrămăm confuziile provocate pînă în prezent prin aplicarea fragmentară a reformelor. Vom reuşi astfel să facem ordine şi în mediul nostru de afaceri, adeseori ostil.

Atunci, abia, vom putea să începem să organizăm bine munca. Şi să organizăm bine consumul. Pe baze raţionale şi nicidecum populiste.