Placinta de la tante Mili

In fiecare duminica, mama lui Vasile B. punea pe masa cu un chiuit de triumf placinta trimisa de tante Mili. Cu toate ca placinta era la fel ca aceea trimisa cu o duminica in urma, toti ai lui scoteau un "O-ho-ho-o!" mai mult decat admirativ.

La varsta de cinci ani, cand a constientizat relatia dintre ziua de duminica, tante Mili, marea placinta galbena din mijlocul mesei si behaiala casei ca pe un fapt tot atat de definitiv ca scurgerea timpului sau schiopatatul bunicii, Vasile B. si-a dat seama si de handicapul emotional cu care se nascuse. Pentru toti placinta era din ce in ce mai buna, numai pentru el nu. Si de-ar fi fost doar asta, dar si extazul ce-l manifestau mama, tata, unchii, matusile si bunica schioapa era tot mai mare, in vreme ce lui Vasile B. placinta ii placea tot mai putin.

Dac-ar fi cunoscut-o pe misterioasa tante Mili sau macar motivul pentru care femeia le trimitea cu atata regularitate placintoiul de duminica poate ca lucrurile s-ar mai fi lamurit. Si sentimentul de izolare care il urmarea ar fi disparut. In capul lui Vasile B., in ciuda numelui de alint, potrivit pentru o ruda indepartata micuta si bolnavicioasa, tante Mili nu reusea sa capete si un chip. Pe la sapte ani i s-a spus ca tante Mili tocmai trecuse pe la ei ca sa se asigure personal ca le placea placinta. Apoi, in mai multe randuri, Vasile B. ratat de putin ocazia de a o intalni. "Cum de n-ai vazut-o - intreba mama cu o voce plina de un repros trist, ca la banuiala unei minciuni indelung ascunse - pai acusica a fost aici?! Ei, lasa, c-o sa-i spunem noi odata lui tante Mili sa stea pana ce-o sa vii si tu".

Acest repros incarcat de subintelesuri pedagogice ii lasa lui Vasile B. senzatia ca forteaza, prin lipsa lui de intuitie, de simt al momentului o conventie mai presus de intelegerea unor oameni obisnuiti. Ca tante Mili se pogora pe o raza dintr-un neant sacru mirosind intens a placinte cu branza in casa lor, deoarece ei erau niste alesi. Probabil ca mai existau cateva familii de alesi in oras, care castigasera la loteria divina a lui tante Mili, dar nu se facea sa fii curios. Bine ca fusesera ei norocosii! Mancau si nu puneau intrebari. Mai mult de atat, ce voia mofturosul de Vasile B.?

Pe la 9 ani, Vasile B. a vrut mai mult de atat. Le-a zis alor lui ca n-o sa se mai atinga deloc de placinta, daca n-o vede macar o data in carne si oase pe tante Mili. "Vai, ce rusine pe capul nostru - a izbucnit in plans mama lui Vasile B. - toata lumea o iubeste fiindca e draguta si ne aduce bunatati, numai baiatul meu se indoapa cu placinta si uite ca nici n-o mai cunoaste. Vai ce rusine!"

Vasile B. a implinit unsprezece ani intr-o duminica. N-a simtit nimic deosebit, desi la noua ani i se spusese: "Las-ca implinesti tu unsprezece si ai sa vezi atunci cum e viata!". Ceva deosebit totusi se intamplase. Nu mai venea placinta de la tante Mili. Candva sosea regulat si deodata, tot asa de regulat, nu mai venea. "Mamico - s-a interesat Vasile B. - da’ de ce nu mai trimite tante Mili placinta aia mare?". Toti ai sai au incremenit, ca la o obraznicie imensa. Si astfel a ramas Vasile B. pentru totdeauna cu o intrebare fara raspuns. Din alte motive decat ale lui Galileo Galilei, Einstein, Lomonosov si alti curiosi, care si-a pus tot de mici intrebari fara raspuns, insa la fel de sacaitoare.