Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ultima întâlnire la nivel înalt în UE a decis ca un mecanism permanent de gestionare a crizelor (MPGC) în Uniunea Monetară să intre în funcţiune după 2013. Un asemenea mecanism ar trebui să răspundă unor crize de lichiditate şi de insolvenţă care afectează ţări membre ale UM (până acum Banca Centrală Europeană a avut rol covârşitor, care a mers şi în zona fiscalităţii). Nu s-a luat nici o decizie privind mărirea fondurilor mobilizabile de către Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară (FESF) şi nici privind forma concretă a MPGC.
Cu ceva timp în urmă, miniştrii J. Claude Juncker şi Giulio Tremonti au pledat pentru ca UE să facă emsiuni de obligaţiuni care să meargă până la 40% din PIB-ul cumulat al ţărilor membre; să se formeze astfel o piaţă adâncă a obligaţiunilor suverane, capabilă să reducă mult din speculaţiile pe asemenea instrumente. Berlinul se opune argumentând că o „colectivizare a riscurilor” nu este dezirabilă, că aceasta ar mări prima de risc a obligaţiunilor germane. Germania insistă pe implicarea sectorului privat (deţinători de titluri suverane) în procesul de restructurare a unor obligaţiuni – aşa-numitul „haircut”.
Ce vrea Berlinul nu este lipsit de temei, dar nu răspunde unor chestiuni de fond: cum să fie finanţată asistenţa acordată ţărilor care au probleme de lichiditate sau chiar de insolvenţă; prevenirea efectelor de contagiune în condiţiile expunerilor reciproce între sisteme bancare (fiind vorba de stabilitatea financiară a ansamblului UM); relaţia între consolidare fiscală şi perspectiva creşterii economice.
Merită atenţie suplimentară următoarea întrebare: poate fi evitată restructurarea de obligaţiuni suverane în cazul unor ţări din UM? Matematica simplă a stabilizării datoriei publice spune că, dacă ritmul de creştere a economiei nu este superior ratei dobânzii la care se finanţează deficitul bugetar şi dacă componenta sa primară (ce nu include serviciul datoriei) este negativă având o natură structurală, lucrurile scapă de sub control. În Irlanda, Grecia, Portugalia, Spania sunt în curs programe de consolidare fiscală (de reducere a cheltuieilor publice, în principal), care urmăresc diminuarea deficitelor bugetare pornind de la această relaţie. O problemă-cheie este însă în altă parte. Aceste programe, din păcate, pot accentua cercuri vicioase într-un mediu extern ostil; fiindcă nu se întrevăd perspective ca unele dintre economii să aibă creştere economică care să nu lase serviciul datoriei publice să derapeze. De pildă, Grecia, care este scutită de efortul de a intra pe piaţa liberă a plasării de obligaţiuni suverane câţiva ani, plăteşte FESF peste 5% prima de risc în condiţiile în care deficitele bugetare sunt foarte mari. O rată de creştere a economiei greceşti, pe termen mediu, care să depăşească prima de risc este greu de imaginat în condiţiile unor corecţii fiscale ce reclamă surplusuri primare tot mai mari; este de înţeles deci că datoria publică elenă va continua să crească şi că un impas de solvenţă este inevitabil. Tot astfel putem gândi şi situaţia Irlandei (în principal, din cauza preluării la datoria publică a datoriilor unor bănci), chiar dacă economia ei este mult mai orientată către export decât cea a Greciei. Prin urmare, când şi cum să fie efectuată restructurarea este marea întrebare, nu dacă.
va urma
