Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Trebuie s-o spun din nou. Într-un interviu pe care i l-am luat guvernatorul Isărescu în februarie 2008, el i-a avertizat pe bancherii care atribuiau credite într-o monedă pentru care nu aveau economisire: “În momente de mari turbulenţe internaţionale francul elveţian se poate aprecia considerabil atât faţă de leu, cât şi faţă de euro. Şi atunci ce pare acum ieftin privind de pe latura dobânzii, se poate dovedi extrem de scump dacă ne uităm din perspectiva cursului”. Dar bancherii au preferat să repete papagaliceşte: În cazul francului elveţian riscul e diminuat “de nivelul mult mai redus al dobânzii faţă de euro, ca să nu mai vorbim de leu. Tot ca un factor de reducere a riscului valutar acţionează şi majorările salariale - în ultimii ani, veniturile au crescut substanţial mai rapid decât inflaţia, oferind clienţilor resurse suplimentare pentru rambursarea creditelor, chiar în condiţiile unei evoluţii nefavorabile a cursului de schimb”.
Între timp se ştie cât de mult au atenuat salariile riscul de curs, după ce Guvernul Boc le-a tăiat. Măsura corectă ar fi fost disponibilizarea personalului bugetar în exces, în paralel cu externalizarea unor servicii către sectorul privat, fiindcă ţara era condusă de un guvern “de dreapta”. Dar în loc de asta, executivul a decis să reducă lefurile tuturor bugetarilor, în situaţia în care ei aveau trecut în cartea de muncă întregul salariu, şi deci erau cei mai buni clienţi pentru bănci.
Iar acum opoziţia “de dreapta”, care pe vremea lui Boc era la guvernare, cere, precum stânga, socializarea pierderilor celor cu credite în franci elveţieni. Iar stânga n-are nimic împotrivă, fiindcă ea a scris în Constituţie că România e un stat social.
De fapt pe cei care cer socializarea pierderilor nu principiile îi mână, ci politicianismul. Dacă ne-am lua după principii s-ar vedea că debitorii care au luat credite la 1,35 franci/euro au tăcut mâlc atunci când francul s-a depreciat la 1,62. Ba mai mult, au mai beneficiat şi de aprecierea leului faţa de euro...
În schimb, când francul a ajuns la un raport de 1 la 1 cu euro, au început să ţipe. Cu alte cuvinte, la 2 lei/franc le-a fost bine, la 4,5 au căutat un ţap ispăşitor. Politicienii senini s-au “autosesizat”. Iar modul în care e amplificată problema mediatic vădeşte o promovare eminamente politică.
Din păcate, soluţia n-are cum să fie politică. Băncile pot fi găsite vinovate în măsura în care se demonstrează că au oferit debitorilor doar credite în franci. Banca centrală n-are nicio legătură, fiindcă nu se amestecă în politica de creditare. Adică, nu indică moneda de împrumut.
Şi dacă mergem pe “logica” actuală, de ce nu-i protejăm şi pe cei care au luat credite în euro sau în dolari? Ei nu pierd?! Din câte se vede “cestiunea socială”, înscrisă în Constituţie, e exploatată, nu gestionată.
Citește pe Antena3.ro
