Preţul integrării

Înainte de 1989, timp de patru decenii şi jumătate, istoria s-a tot rescris, din păcate, până când au fost scoase din manuale lecţiile cu adevărat de învăţat.

Cele rămase au fost ciuntite, din raţiuni cunoscute şi impregnate cu citate obligatorii din gândirea deţinătorului sceptrului prezidenţial - primul şi (posibil?) ultimul.

După schimbarea la faţă a României - efectuată, din nefericire, şi prin vărsare de sânge, conform unei voinţe malefice deloc autohtone, identificabilă în regulamentele încă actuale ale unor forţe speciale răsăritene - s-a trecut la scrierea istoriei... la zi. Uneori prin omisiune.

Demantelarea Tratatului de la Varşovia, sugerată timid la reuniunea şefilor de state şi guverne de la Moscova, din iunie 1990, şi acceptată de Gorbaciov, exact un an mai târziu, a accelerat mersul acelor de ceasornic ale României, de la Est spre Vest. Context în care primul preşedinte postdecembrist a iniţiat, în februarie 1991, şi a menţinut, în anul următor, dialogul cu secretarul general al NATO din acea vreme, Manfred Woerner. Un vizionar care a crezut în şansa ţării noastre de a reveni acolo unde îi era locul. Doi ani mai târziu, România era primul stat ex-socialist care semna Parteneriatul pentru Pace. Semnal public pentru declanşarea reformei necesare în Armata României, vizând apropierea acesteia de standardele practicate în organismele militare aliate.

Al doilea preşedinte postdecembrist - propulsat la conducerea statului ca urmare a aplicării principiului alternanţei la guvernare în 1996 - a fost pus în situaţia dificilă de a poziţiona România de partea Alianţei, când NATO a atacat, la 24 martie 1999, Serbia condusă de Slobodan Miloşevici. Decizie grea. Pentru că, în urmă cu doi ani, la Summitul de la Madrid, România fusese literalmente umilită de o hotărâre exclusiv politică, nefiind acceptată în Alianţă, deoarece s-a opus... o ţară ce nu putea fi ignorată la masa decidenţilor.

 După atacurile teroriste din septembrie 2001, din SUA, s-a schimbat optica acolo unde se dă ora NATO. A fost şansa României. Una care putea fi ratată, dacă la trei nivelului de decizie s-ar fi manifestat imobilism.

Astfel, în vara lui 2002, a venit un semnal surprinzător din comunitatea euroatlantică, pe căi adecvate. L-a recepţionat şeful Statului Major General din acel moment, generalul Mihail Popescu. Probabil cel mai popular lider militar al Armatei României din perioada postdecembristă. Ştia să fie apropiat de fiecare camarad în parte - indiferent de gradul acestuia. Cultiva dialogul franc, fără menajamente. A avut şi curajul să afirme public că bugetul armatei era insuficient. Când greşea îşi cerea scuze subordonatului vizat de atitudinea sa. Caz unic în istoria militară a ultimelor două decenii...

Generalul Popescu a raportat solicitarea ministrului Apărării din acea perioadă, Ioan Mircea Paşcu. Şi el o excepţie, pentru că a înţeles, de la începutul mandatului său, ce rol are - relaţionarea eficientă cu decidenţi interni şi externi ce puteau influenţa accelerarea reformei în Armată. Nicidecum acela de a se substitui comenzii militare, aşa cum au procedat unii dintre succesorii săi - după 2005... Amândoi l-au aşteptat pe preşedintele României la Aeroportul Otopeni, unde Ion Iliescu urma să se întoarcă dintr-o vizită efectuată peste hotare.

Ei l-au informat că ni se solicita un batalion care să participe la Operaţia ISAF din Afganistan. Gânditor, şeful statului l-a întrebat pe generalul Popescu dacă avem capacitatea să facem faţă acestei cereri inedite. I s-a răspuns afirmativ. Fără nici o ezitare. Privindu-i în ochi pe interlocutori, preşedintele a concluzionat:
- Dacă acesta este preţul integrării, vom răspunde pozitiv.

Aşa s-a ajuns ca la 30 iunie 2002 primul eşalon din Batalionul 26 Infanterie "Neagoe Basarab" să plece pe calea aerului spre Kandahar. În următoarele şase luni de zile, batalionul a participat la Operaţia ENDURING FREEDOM, preluată în august 2003 sub comandă şi control NATO. Ca primul angajament aliat în afara graniţelor Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic. Ulterior, acolo, în deşertul afgan, românii au înţeles - după ce primii camarazi au căzut la datorie - că America nu îi uită pe cei care îşi varsă sângele pentru o cauză comună.