Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Marea Neagra e un adevar straniu, e o certitudine care ne face sa ne simtim putin mai liberi, mai feriti de ce se intampla in fiecare zi in marile orase ale tarii. Am iubit mereu marea, nu pentru aglomeratia de sezon, nu pentru vocile ratacite pe strazi la cele mai tarzii ore ale noptii, nu pentru soarele excesiv din lunile caniculare, ci pentru ca mi-a oferit intotdeauna linistea sufleteasca de care am avut nevoie, pentru ca s-a modelat dupa starea mea de spirit, pentru ca mi-a semanat si i-am semanat cu fiecare tristete acumulata, pentru ca mi-a inteles oboseala si agitatia, pentru ca nu mi-a reprosat niciodata ca plang prea mult sau ca zambesc pe furis.
Imi amintesc cu emotie de verile copilariei, in care ma cuibaream cu toata increderea cu talpile in nisip si aveam impresia ca de la tarmul acela pe care ma aflam incepea, de fapt, drumul spre orizont. Mi-era bine, ma simteam in siguranta si ma gandeam doar la maruntisurile anilor naivi. Vorbeam la telefon acasa, cu mama si cu tata, pe care ii lasam an de an cu treaba in capitala, si ii rugam sa vina sa ma vada mai des, le cautam vocile ca dintr-un exil provizoriu. Cand veneau la mine, cu fructe si cu apa plata, de obicei la sfarsit de saptamana, ii simteam luminosi si tandri, semanau cu marea, cu marea care, pana la finalul vacantei, devenea tot mai a mea.
Drumul Bucuresti-Constanta mi se parea lung, parca era nevoie sa strabat toata eternitatea ca sa ajung pe malul marii, parca distantele dintre cele doua orase cresteau cu fiecare clipa de nerabdare. Am fost foarte trista cand mi-am dat seama ca doua sute si ceva de kilometri nu inseamna mult. Am suferit cand drumul spre mare a devenit usor de parcurs, accesibil pentru orarul oricarei persoane ocupate. Mitul pe care mi-l construisem in minte se spulbera incet-incet. Nici marea nu era atat de departe cum mi se paruse la varste prescolare, nici eu nu mai eram suficient de libera cat sa ma mint si sa ma minta cei dragi ca exista perfectiune.
Nu-mi amintesc cand am inceput sa ma instrainez de mare. Poate dupa ce s-au acumulat veri fara sa o privesc cu atentie, poate dupa ce s-au strans in catalogul amintirilor mele prea multe clipe de deznadejde si de insingurare, poate dupa ce am inceput sa am responsabilitati si sa vad doar prin ochii mei cum arata lumea din jur, cum arata adevarurile universale, cum arata finalurile cele mai deprimante. Ma simt vinovata, pentru ca stiu sigur ca am avut o relatie speciala cu tarmul, imi amintesc in detaliu toate promisiunile pe care mi le-am facut, privind cu admiratie valurile si pescarusii, pierzandu-ma haotic intr-o nemarginire fara nume. Mi-e dor de acele veri. Mi-e dor de realitatea pe care am lasat-o sa ma astepte, in ultima vacanta adevarata, despre care nu-mi aduc aminte prea multe.
Revederea cu marea, din acest an de schimbari si de readaptari, m-a marcat, ca in primii ani de viata, ca in copilariile de poveste. A fost ca si cum i-as fi strans mana celui mai bun prieten, dupa o lunga si dureroasa despartire. Am simtit ca respir din nou deodata cu orizontul si cu albastrul din larg. M-am uitat in jurul meu si, paradoxal, in toata forfota de sezon pe care o citeam in ochii celorlalti, am gasit linistea de care aveam atat de multa nevoie. Suficient de putina si suficient de multa liniste cat sa mi se trezeasca din amorteala tamplele si sa mi se lumineze coltul pleoapelor. Aducandu-mi aminte de vechile mele intalniri cu marea, privind valurile acestui sezon, mi-am seama ca la un moment dat, fara sa vreau si fara sa stiu, am pierdut legatura cu acest reper care imi fusese complice in destule batalii cu destinul. Intre atatea confuzii si atatea pierderi de ritm, in viata mea nu a mai avut loc, o perioada, albastrul Marii Negre.
Ca sa revin la vechile obiceiuri, mi-am facut iarasi o promisiune pe malul marii. Mi-am fost singurul martor. Si n-a contat. Nisipul din jur, ca un desert de termen scurt, tacea ca la o spovedanie, pescarusii fara adapost falfaiau in nestire, in drum spre nu stiu ce eternitate, turistii cu care imparteam anotimpul isi vedeau de ale lor, bucurosi de fiecare intamplare a vacantei. Am simtit din nou simplitatea tarmului, am avut iar incredere sa incredintez peisajului cele mai curate doruri si sperante. Si-am aflat ca, poate fara sa merit, marea mi-e in continuare aproape. Ca-ntr-o prietenie fara termen de valabilitate.
Citește pe Antena3.ro
