Prin muget, spre universalitate!

PAMFLETE CORDIALE ● În fond, boii mugesc la fel şi în Africa, şi în Ame­rica. Nu trebuie nici un efort pentru a deosebi behăitul oilor din Bărăgan de behăitul oilor din Australia. Lătratul e un limbaj vădit universal, ploaia ţârâie la fel şi la streaşina unei case din Mexic, şi la streaşina – atâta câtă e – a unui zgârie-nori din Hong-Kong.

Stagnăm de prea mulţi ani. Ne înghesu­im în găoacea naţională şi neglijăm cu su­perficialitate dreptul şi obligaţia universalităţii. Facem tot ce depinde de noi pentru a ne izola, prin artă şi cultură. Su­portăm şi cultivăm, de exemplu, poeţi, a căror unică îndeletnicire este căderea în limbaj. Ei nu au puterea de a sfida grani­ţe­le lexicale şi bat monedă pe specificul na­ţional. Chiar şi cei mai universali dintre poeţi rămân tot nişte retrograzi ai comunicării.

Cum o să înţeleagă, drept vorbind, un japonez, un italian ori un turc, dacă nu chiar un azer, un tadjic sau un nicara­guan versuri de Eminescu, precum ar fi "Mai departe, mai departe/ mai încet tot mai încet/ sufletul nemângâiet/ îndulcind cu dor de moarte"?

Dar hai să zicem că, în secolul al XIX-lea, aşa ceva putea păcăli sufletele cona­ţionalilor setoşi de diminutive. Dar în secolul al XXI-lea? Ce înseamnă acest ne­mângâiet? Şi ce "dor de moarte" care "îndulceşte" sufletul?

Mai e un domn, Arghezi, care îndrăz­neşte sintagme halucinante: "a bătut în fun­dul lumii cineva" sau "ăsta e jocul/Ar­ză-l-ar focul". Şi altele.

Nici Blaga nu ştie calea spre universalitate. El declară că nu striveşte corola de minuni a lumii şi că aude în gorun creşterea propriului sicriu.

O altă contribuţie la încifrarea în stilistica românească aduce Voiculescu. "Pe decindea Dunării la vale/, Printre triste mirişti şi ciulini,/ Trece-n vale, legănat agale/, Un chervan cu coviltir de rogojini". De ce e nevoie de toată această  moară de cuvinte, e drept, geniale, dar care îl pot îndepărta de umanism pe oricare cititor de pe malul Rinului sau al Volgăi sau al celorlalte fluvii ale pământului? Ancorarea prea adâncă în local, în regional, în naţional şi chiar în continental întârzie procesul de esenţializare a lumii. Niciodată, pe această cale, a specificului, nu vom ajunge să construim omul de referinţă, prototipul gânditorului imbecil, mercenarul oricărei cauze.

Lumea nu poate fi împachetată, încartiruită şi dotată cu piese de rezervă valabile în toate ţările, dacă nu se trece la o reformă radicală, cum este cea care se preconizează – probabil prin forţa lucrurilor – în scumpa noastră patrie feudalistă – Republica Atlantida. Şi în Republica Socialistă Atlantida, de fapt în regimul democrat popular, au fost încercări de radicalizare a condiţiei umane, prin interdicţie. O vreme, Arghezi, multă vreme Blaga, toată vremea Voiculescu au fost scoşi cu hotărâre din circuit. Şi viaţa elevilor era atât de uşoară, încât ei puteau cânta dimineaţa, înainte de ore, Imnul Uniunii Sovietice. Dar eliberarea de valori, însănătoşirea prin scădere, nu a durat mult. Iarăşi s-au întors în cultura naţională scriitorii de referinţă ai tuturor timpurilor. Iarăşi, fără să ne dăm seama, redevenisem români. Aproape că ne pierdusem spe­ranţa în mai rău.

Dar, acum, de curând, s-a ivit din nou oportunitatea renunţării la aceşti clasici obsesivi. Ei trebuie scoşi din manuale, pentru că o lege părtinitoare le dă urmaşilor drepturi materiale pe care statul nu le mai poate suporta. Statul şi autorii de manuale. Debarasarea fermă de aceste nume devine singura soluţie, în contextul în care moştenitorii lor legali nu înţeleg să renunţe la nişte drepturi egoiste, ca să poată guvernanţii să-şi plătească omeneşte consilierii, experţii, consultanţii, secretarele, şefele de cabinet, şoferii, bodyguarzii, nepoatele de gradul 5, 6, 7 şi celelalte daruri pe care poporul le face cu încăpăţânare celor care una le promit înainte de alegeri şi alta fac după alegeri.

Adevărul e că, în ciuda semnelor promiţătoare, situaţia nu e, nici acum, rezolvată definitiv. S-ar impune o ordonanţă de urgenţă care să ducă la bun sfârşit iniţiativa ca aceşti Eminescu, Macedonski, Bacovia, Blaga, Voiculescu, Pillat şi ceilalţi să fie scoşi definitiv din manualele şcolare, cu garanţia că aşa vor rămâne lucrurile în veacul vecilor. În acest fel, poate dureros pentru un timp (o lună-două), ne-am apropia de cultura globală, de vocaţia universală, de liniştea de conştiinţă mult aşteptată: prin muget, behăit, lătrat, ţârâit, plescăit, mieunat, îngurluit, cotcodăcit – spre universalitate! Bucuria onomatopeii directe, oneste, sincere ar lua locul textelor acestor poeţi reacţionari, iar noi, oamenii, ne-am putea înţelege mult mai uşor între noi, fără aceste accidente stilistice care ne-au narcotizat existenţa.

În fond, boii mugesc la fel şi în Africa, şi în America. Nu trebuie nici un efort pentru a deosebi behăitul oilor din Bărăgan de behăitul oilor din Australia. Lătratul e un limbaj vădit universal, ploaia ţârâie la fel şi la streaşina unei case din Mexic şi la streaşina – atâta câtă e – a unui zgârie-nori din Hong-Kong. Când mitocanii plescăie de plăcere îţi mai trebuie un dicţionar pentru a înţelege ce spun? Mieunatul motanilor pe acoperiş, cârâitul ciorilor pe câmp, îngurluitul porumbeilor fără frontiere reprezintă dovezi peremptorii că lumea se află în pragul reformei fundamentale a comunicării. Omenirea îşi va regăsi liniştea, stabilitatea şi armonia în abordarea interjecţiei ca singură parte de vorbire pe întregul pământ. Onomatopeea va birui criza. Grohăitul va reprezenta începutul inestimabilei capodopere a globalizării.

P.S. Nu întâmplător lipsesc din lista căilor de urmat către universalitate nechezatul şi cucurigatul. Amândouă au în ele nişte complicaţii care pot descuraja marşul către primitivism şi zoolimbaj.