Regula cercului e să se închidă

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Un francez, care m-a auzit întîmplător vorbind despre Bucureşti cu un negustor de anticuri din Paris, m-a întrebat cît de familiar îmi era numele lui Eugen Ionesco. Din vorbă-n vorbă am aflat că domnia sa locuieşte în Bulevardul Montparnasse, chiar în blocul unde a locuit şi marele Ionesco, şi că a recuperat, din pubela pentru hîrtii, tot ceea ce, într-o clipă de confuzie sau de supărare pe lume, a aruncat la gunoi una din fiicele acestuia.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Un francez, care m-a auzit întîmplător vorbind despre Bucureşti cu un negustor de anticuri din Paris, m-a întrebat cît de familiar îmi era numele lui Eugen Ionesco. Din vorbă-n vorbă am aflat că domnia sa locuieşte în Bulevardul Montparnasse, chiar în blocul unde a locuit şi marele Ionesco, şi că a recuperat, din pubela pentru hîrtii, tot ceea ce, într-o clipă de confuzie sau de supărare pe lume, a aruncat la gunoi una din fiicele acestuia. Colecţionarul s-a oferit să-mi cedeze geamantanul de documente astfel salvate, dar n-a făcut-o decît peste un număr de luni, cînd nu-l mai aşteptam, printr-un intermediar. Nu mi-a cerut bani şi nu a încercat în nici un fel să mă contacteze. A socotit, probabil, că e o chestiune de conştiinţă ca stocul acela de mărturii din posteritatea imediată a celebrului român să nu ajungă la crematoriu, ci într-un cerc de interese culturale. Iar, dacă interesele sînt româneşti, cu atît mai bine. Fapt e că m-am trezit cu un tezaur, care ar putea fi foarte important pentru cercetătorii şi editorii operei faimosului dramaturg, dar cu care, pe moment, nu ştiu cum să procedez. Primul recurs la conştiinţă al francezului îl amorsează pe un al doilea, al meu. E corect să pun în circulaţie o corespondenţă şi un consistent pachet de acte de toate naturile, ştiind că Marie-France Ionesco a decis că trebuie să fie date uitării? Apoi e corect să le restaurez pe cele rupte în mai multe bucăţi, de vreme ce ea a ostenit să le facă de nefolosit?

Pînă ce voi hotărî un răspuns la întrebări, am reţinut o parte din dedicaţiile semnate de cîţiva autori de-ai noştri pe cărţile lor, cele mai multe pentru fiică, dar întocmite cu nădejdea de a fi luaţi în seamă de tată. Dedicaţii de toată starea, scriitorii apelînd la omagii exagerate şi linguşeli care în condiţia de azi, de gunoi domestic, a volumelor lor fac o impresie deplorabilă. E vădit că au fost tratate dintr-un început drept ceea ce şi erau şi că Marie-France s-a lepădat acum de ele cu o anume ciudă punitivă. Printre hîrtiile venind din România am dat şi peste epistola unui poet, care i se vaită de pensia lui într-un chip cel puţin nedemn. Nu-i lipseşte aproape nimic ca să se cheme cerşetorie. Nici dedicaţiile de pe cărţile unor intelectuali francezi, care au sperat să intre pe sub pielea lui Ionesco, nu-s mai deştepte. Dacă ar fi fost, n-ar fi ajuns la lada de gunoi. Şi, cum regula cercului e să se închidă, iată că dedicaţiile s-au întors de unde au plecat, fără să-şi fi onorat misiunea. Ba, mai mult, încăpînd pe mîna unui cîrcotaş ca mine. Nu c-aş intenţiona să fac caz de situaţie. Dar, dacă în viaţă totul ar trebui să se plătească, nu-i rău ca plata să se întîmple la timp. Fiindcă una e să-l iubeşti pe Eugen Ionesco şi alta să i te vîri în suflet cu rodul mediocrităţii tale, forţînd buna creştere a fiicei. De fapt, jignind-o. Ca şi cum Marie-France nu ar fi priceput pentru ce i se închinau elogii supradimensionate.