x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Relatări dintr-o țară care nu mai există

27
Autor: Lucian Avramescu 03 Apr 2013 - 14:47
M-am născut într-o țară atât de frumoasă încât niciun cuvânt n-a cutezat s-o povestească fiindcă acelui cuvânt nu-i erau îndeajuns înțelesurile și silabele și sunetele. Țara mea avea cea mai verde iarbă, cele mai răcoroase păduri, iar dacă ai fi coborât pe rădăcinile copacilor, ca pe niște odgoane care duc până-n cântecele războinice ale străbunilor, ai fi găsit în acele subsoluri de viață și istorie, aur și argint și uraniu și niște oceane negre de țiței. Ai mai fi găsit, scurmând la rădăcini, niște zei care se chemau Eminescu și Brâncuși și Mircea Eliade și Hanry Coandă, iar lângă ei, priveghindu-i din clopotnițele lor unde cobora ades Dumnezeu, niște domuri numite Voroneț și Cozia și Sucevița și Mănăstirea Dintr-un Lemn. Acea țară, în care m-am născut, în vremuri nu tocmai luminoase, dar nu atât de întunecate încât să nu mai văd roua ierbii și florile zarzărilor, acea țară de care am fost mereu mândru, nu mai există. Ce s-a petrecut cu țara ta? – m-ar putea întreba un cetățean dintr-o galaxie îndepărtată. A fost cucerită de războinici nemiloși, trecută de vrășmași puternici prin foc și sabie, legată de cozile cailor și târâtă în pustie? Nu, nimic din toate acestea. A venit o molimă, cum ar fi ciuma, o ciumă care ucide deopotrivă oameni și ierburi și rădăcinile copacilor care ajung în adânc până la comori? Da, poate că este ciuma, un fel de ciumă, dar și ciuma are leac uneori, medicii lumii au lucrat sute de ani împotriva ciumei. Și atunci ce v-a ucis într-atât, ce v-a pustiit cu totul? Noi înșine! Boala e în noi, vine de aici, virusul ei, culcușit în odăile subterane seci și întunecate, fiindcă avem și astfel de caverne, a crescut urât și s-a înmulțit. Uneori virușii mici, crescuți pe trunchiul virusului ucigaș, se despart sau se răresc, dar niciodată îndeajuns de tare încât să se dezlege de marele virus ucigaș. Puterea lui mefistofelică este tot atât de  nemărginită pe cât este slăbiciunea slugarnică a virușilor mici care roiesc în preajmă-i.

M-am născut într-o țară atât de frumoasă încât niciun cuvânt n-a cutezat s-o povestească. Țara aceea care avea pe lângă munți desenați măiastru pe cer și câmpii care se sărutau cu marea, ceva mult mai adânc și mai valoros – sufletul omenesc. Marile noastre zăcăminte de suflet au fost spulberate, jigodiile au biruit. Jigodiile sunt un pseudonim al virusului ucigaș. Ce vă împiedică să scăpați de el? Am încercat și părea că am biruit de fiecare dată. Numai că trimișii noștri, odată în contact cu virusul ucigaș, deveneau ca el, deveneau el. Astăzi cel pe care l-am trimis să ducă virusului ucigaș somația să se predea că l-am biruit s-a întors cu victoria lui și umilirea nostră. Și așa a fost atinsă cota cea mai înaltă a trădării.

Mai e ceva de făcut? Da, fără îndoială, da. S-o luăm de la început, dar cum și crezând în cine? Cine sugrumă bestia? Ce erou ne scapă de Minotaur? El a învins încă o dată despărțind căpeteniile oștilor noastre și aflând în fruntea lor virusul trădător simetric. Cum de l-a plantat acolo și de când? E acolo de mult. Doar orbii n-au văzut, doar surzenia pietrei n-a auzit și doar nările morților nu s-au cutremurat de silă simțind duhoarea celui sluțit prin înfiere de virusul ucigaș care pute.


Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de