Religia prezentului sau Zece zile în Europa de Vest

Alberto Moravia părăseşte această lume în 1990, la vârsta de optzeci şi trei de ani. Biografia sa a fost marcată practic de întregul secol XX. Ca scriitor şi-a pus amprenta la rândul lui într-un mod remarcabil de personal, şi într-o măsură apreciabilă, pe istoria literaturii, mai exact a prozei, veacului său; a fost, probabil, scriitorul italian, al vremii în care a trăit, cu reputaţia cea mai înaltă – şi, drept consecinţă, cel mai citit – în Statele Unite. În una dintre nuvelele sale, mai curând o proză foarte scurtă, şi atât autorul, persoana întâi în povestire, priveşte pe fereastra camerei sale de lucru, aşa cum obişnuia adesea, fereastră deschisă asupra uneia dintre celebrele – şi superbele - pieţe ale Romei, poate Navona,sau Popolo sau o alta; nu îmi mai amintesc acest amănunt, oricum nesemnificativ. Constată, cu stupoare, că piaţa a dispărut, ea nu mai era acolo, nu mai exista; nu mai apărea în imaginea de sub ochii aceluia care ne descria experienţa sa, nu se mai releva în conştiinţa existenţei sale obişnuite. O clipă a trăit o stare de spaimă şi de experienţă fantastică. De îndată, apoi, a înţeles că piaţa nu se deplasase nu se spulberase în văzduh – fusese pur şi simplu sufocată, acoperită, într-un anumit sens înlocuită, de un număr imens, pentru noi cei de azi perfect imaginabil, de automobile parcate sau rulând, traversând piaţa ori ocolind centrul ei. În fapt, piaţa nu mai exista – era doar spaţiul unei neoprite agitaţii a maşinilor, a automobilelor în continuă deplasare, eventual oprite, fără a lăsa liber aproape nici un loc liber în marea creaţie istorică şi de artă care este o piaţă romană.

Am făcut o călătorie de zece zile în Occident, în scopul realizării unei serii de întâlniri. Aceasta a venit după foarte multe alte drumuri şi după lungi şederi în centrele civilizaţiei Apusului, Sudului, Estului. Am încercat doar să revăd oraşele întregii noastre admiraţii pentru creaţiile culturii. Totul, însă, părea să fi dispărut – Louvre, Champs Elysée, Piaţa Domului din Milano,Galeria Vittorio Emanuelle II, dar şi aeroporturile Europei de Apus, gările – în locul lor nu mai existau decât turiştii sau, mai exact, nu exista decât turismul dezumanizat. Erau necesare ore pentru a dobândi accesul într-un loc de interes artistic sau istoric; odată ajuns acolo totul se prezenta, sub raportul publicului, ca o enormă debandadă, a grobianismului şi a unei grave diminuări culturale. În sala ,, Monei Lisa’’ din Louvre, un sfert din mulţimea care abia reuşea să reziste acolo sufocării, fotografia celebra operă a lui Da Vinci, iar trei sferturi încerca să reţină imagini ale picturii de suprafaţa unui gigantic perete, cu subiectul ,, Nunţii de la Cana’’, superbă şi aceasta, datorată lui Veronese, o creaţie minunată dar mai curând explosivă ca voioşie, asocieri coloristice şi forme pulsând, care însă nu aveau prea mult de spus comparativ cu nobleţea genială ce se relevă, supremă definire a fiinţei umane, împlinită în arta lui Da Vinci. Nimeni nu fotografia ,, Punerea în mormânt a lui Iisus’’, de Tizian, poate cea mai valoroasă creaţie în arta plastică, în afara celor semnate Da Vinci. Din galeria franceză a marelui muzeu parizian, dacă interesa ceva masele de oameni care invadau fiecare metru pătrat al palatului era, de bună seamă, ,, Încoronarea lui Napoleon’’, de David, lucrare academică, de o execuţie fără greş, însă evident marcată de conformismul inerent temei.

S-ar părea că religia prezentului – religia în sensul dedicării celei mai largi categorii umane, spre a trece dincolo de tristeţea banalităţii existenţiale – a ajuns a fi turismul. Globalizarea turistică are valoarea ei, cu o condiţie însă: aceea de a nu se substitui, aşa cum se întâmpla acum, autenticilor înclinaţii şi orientări ale spiritului.