Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Anthony de Mello relatează că un om se duce la medic. “Am să-ţi prescriu o reţetă pentru vecinul tău”, spune medicul, iar omul bolnav afirmă încântat:”Acum o să mă simt mai bine”. “Nu-i aşa că-i absurd”, se întreabă de Mello? Nu-i absurd să ia altul medicamente, pentru ca tu să te simţi ... mai bine? Nu-i absurd să crezi că, dacă se schimbă vecinul, nevasta, prietenul, copilul sau lumea întreagă, tu te vei simţi mai bine? Acesta este obiceiul nostru de zi cu zi; credem că vom fi fericiţi, dacă se schimbă ceilalţi. Credem că ne vindecăm, dacă ceilalţi iau medicamente. Iar realitatea arată că avem o aşteptare sterilă, căci nu există nici o posibilitate de fericire, dacă aceasta nu este o stare a conştiinţei noastre. Când ne simţim nefericiţi, lumea întreagă va căpăta mirosul straniu al stării noastre şi va prinde conturul ei. Forma lumii exterioare ia forma lumii interioare, aşa încât schimbarea altuia este un fel în care se tratează vecinul pentru ca ţie să-ţi treacă boala.
Pe cât de absurd pare acest lucru, pe atât de mult îl folosim în fiecare zi, în vreme ce gândim că absurdul acesta este cât se poate de normal. Este logic şi just. Este extraordinar de raţional. Le cerem tuturor să facă lucrurile într-un mod diferit pentru ca noi să ne simţim mai bine şi ne împăunăm cu logica aceasta, fără a-i ghici absurditatea. Dacă un copil aruncă hârtii şi scame pe covor, ne supărăm, ceva este în neregulă cu copilul! Nu ne simţim bine cu un asemenea copil, care nu stă locului nici o clipă. Dar, dacă acelaşi copil ar sta prea mult într-un loc, ne-am trezi plângându-ne de inactivitatea lui. Am crede că-i bolnav şi iarăşi nu ne-am simţi bine. Oricând vrem să nu ne simţim în largul nostru, găsim o motivaţie exterioară, un vinovat, o scuză, un comportament, o atitudine nepotrivită la cineva sau la noi înşine pentru a ne justifica starea de rău. Respingerea stării de bine devine o stare de rău, pe care o putem smulge din orice. Putem observa că-i prea cald afară, or că-i prea frig. Putem să ne simţim rău pentru că plouă, or pentru că nu plouă. Pentru că x a pus farfuria cu faţa la perete şi nu invers, pentru că cearşaful este prea apretat sau pentru că nu-i apretat, pentru că soţul a venit prea devreme sau prea târziu şi pentru că suntem prea singuri, or – dimpotrivă - nu avem destulă intimitate. Avem capacitatea de a lua motive de “rău” din orice şi prin oricine, oricând şi oriunde şi chiar folosim aceasta ca pe-o unealtă preţioasă. Apoi, tot noi strigăm: “Dacă ei s-ar schimba, noi am fi fericiţi”! Iată că viaţa face ca fiecare lucru să fie normal acolo unde este. Ploaia şi soarele, căldura şi frigul, farfuria şi scama de pe covor, copilul cuminte şi copilul obraznic; toate fac parte din existenţa firească. Când nu ne simţim prea bine în firesc este doar pentru că alegem să ne tratăm “vecinul” şi vecinul n-are nevoie de tratament, ci numai conştiinţa noastră are nevoie să-şi ajusteze interpretările. El este firesc. Ceea ce vedem, noi, însă, este faptul că vrem un firesc al nostru. Unul personal. Un firesc care se poate răsuci mâine, aşa încât îl vrem cum era ieri şi ajungem să credem că alaltăieri, când ziceam că-i rău, era mai bun decât azi. Povestea lui De Mello ne spune într-un mod frust şi plin de umor, în acelaşi timp, cât suntem de absurzi. Noi vrem şi cerem să se schimbe alţii, să se trateze ei. Dacă ne împlineşte într-o zi Dumnezeu dorinţa şi nimeni nu ne deranjează cu adevărat, vom descoperi cu uimire că suferim oricum. În acest punct ne acceptăm “boala”, precum şi necesitatea de a primi noi înşine reţeta!
Citește pe Antena3.ro
