Rîsetele contra regimului (II)

RECITAL DE VERSURI  ●  Turneul Teatrului Naţional Bucureşti prin ţară
Sub semnul ultimei indicaţii a Tovarăşului privind necesitatea ca poporul să se adape de la izvorul mereu renăscător al culturii româneşti nemuritoare, Teatrul Naţional Bucureşti organizase un turneu prin ţară cu un recital de versuri din marii noştri poeţi.

RECITAL DE VERSURI  ●  Turneul Teatrului Naţional Bucureşti prin ţară
Sub semnul ultimei indicaţii a Tovarăşului privind necesitatea ca poporul să se adape de la izvorul mereu renăscător al culturii româneşti nemuritoare, Teatrul Naţional Bucureşti organizase un turneu prin ţară cu un recital de versuri din marii noştri poeţi. Pentru interpretare fuseseră aleşi actori de frunte ai primei scene a ţării. Membrii care-şi asumaseră nobila misiune de a transpune în viaţă înalta indicaţie a Tovarăşului se comportau ireproşabil. Fireşte, în anumite limite. Astfel, cînd se ajungea într-un orăşel din podgorii, interpreţii bărbaţi se războiau din greu cu nevestele (acestea îi însoţeau pe gratis tocmai pentru că erau singurele în stare să îi mai ţină deoparte de băutură), iar cînd acestea nu reuşeau să-i ţină deoparte de pahar, organizatorii chemau pe şest şi amantele, incomparabil mai ascultate decît consoartele.

În alte împrejurări n-ar fi fost un capăt de lume dacă un actor urca pe scenă beat mort. La Bucureşti, de exemplu, publicul venea la teatru ca să se distreze. Şi nimic nu-l distra mai mult decît apariţia pe scenă a unui ins beat. Chiar dacă acesta era, să zicem, Regele Lear. Nimănui din sală nu i s-ar fi părut ciudat ca bătrînului Rege să i se împleticească limba în gură la împărţirea Regatului. Numai un tip beat – socoteau spectatorii – putea face o asemenea prostie: în putere fiind, să-şi dea  toată averea curvelor ălora de fete, care, între noi fie vorba, deşi ditamai vlăjganele, nici serviciu nu aveau.

Nu li s-ar fi părut ciudat nici spectatorilor iniţiaţi, ba chiar nici criticilor. La vremea respectivă se purtau montările aiuristice, rod – ziceau specialiştii – al lecturilor regizorale moderne. Se bucurase de un uriaş, copleşitor succes, un spectacol cu piesa Romeo şi Julieta de Shakespeare, în care Romeo o cunoştea pe Julieta graţie unei întîmplări din trafic. Aflată la volan, Julieta era claxonată din spate de Romeo. Ca orice bărbat care se respectă, Romeo scotea capul pe fereastră şi-i striga Julietei, care se pierduse cu totul, făcînd la dreapta, deşi semnalizase la stînga, proasto, cine dracu’ ţi-a pus volanul în mînă?! Julieta era o bună şoferiţă. Acum însă se zăpăcise, deoarece se întorcea de la Spitalul Fundeni, unde aflase că maică-sa are cancer. Tipul din spate o făcuse să-şi piardă capul cu totul. Colac peste pupăză, i se oprise motorul, şi ea, simţind că-i dau lacrimile de ciudă şi disperare, nu mai ştia nici cum se răsuceşte cheia de contact. Furios, Romeo accelera, ajungea în dreptul ei şi dădea să-i strige: Vaco! Văzînd-o însă prin fereastra deschisă, se îndrăgostea de ea nebuneşte. Spectacolul se bucurase de succes nu numai la public, dar şi la critică. Toate cronicile ţinură să sublinieze viziunea modernă a regizorului: Romeo şi Julieta sînt contemporanii noştri.
În cazul spectacolului de poezie, un interpret beat ar fi fost un dezastru. Uşor de presupus ce s-ar fi întîmplat dacă, de exemplu, Mircea cel Bătrîn din Scrisoarea a III-a a lui Eminescu i s-ar fi adresat solului otoman cu limba împleticindu-i-se în gură.

Dacă spectacolul avea loc pe un şantier din marginea unei localităţi cu o piaţă de legume cît de cît aprovizionată, interpreţii dădeau rasol recitalul, grăbiţi să mai prindă piaţa deschisă. Nici nu se mai schimbau. Astfel că printre tarabele goale, locuite ici-acolo de cîte un castravete pe jumătate putred sau o grămăjoară de roşii storcite, puteai vedea pe Hyperion al lui Mihai Eminescu sau pe Rodica lui Vasile Alecsandri alergînd încolo şi încoace cu sacoşele de cîrpă în mînă. Cei mai căutaţi erau hribii. Carne nu se găsea deloc, şi hribii, prin întreaga lor înfăţişare, ţineau locul cu brio, pe farfurie, unei fripturi cu garnitură de cartofi.

Dar, mă rog, problemele de acest tip nu îngrijorau pe nimeni. Erau – cum zicea directorul Teatrului Naţional, actor din perioada interbelică – inerente turneelor prin ţară încă de pe timpul lui Matei Millo. Pe vremuri – îşi amintea el cu nostalgie – junii primi ai distribuţiei se dădeau pe lîngă Frumoasa tîrgului – nevasta dirigintelui Poştei sau fiica cea mică a prefectului. Acum, junilor primi le sticleau ochii după vînzătoarea de la Ouă sau după caramangeriţa şefă de la Restaurantul din centru. Îşi puneau la bătaie toate şiretlicurile seducerii fără cusur pentru a se putea întoarce la Bucureşti cu o pungă de ouă sau – şi mai şi – cu un kil de carne.

Acestea erau însă fleacuri pe lîngă problema, marea problemă ivită pe neaşteptate: reacţia spectatorilor la cele spuse pe scenă. Mai ales că, dată fiind amploarea turneului, numărul Rapoartelor confidenţiale primite la Centru de la toate birourile din ţară atinsese o cifră neliniştitoare. Însuşi Nicolae Ceauşescu fusese informat asupra fenomenului printr-o Sinteză de cîteva pagini, bătută cu caractere mari la singura maşină de acest tip din România. Şefii Securităţii nu i-ar fi adus la cunoştinţă cazul, cum procedau, de regulă, motivînd că n-are nici un rost să-i bată capul cu tot felul de fleacuri dacă pe căi specifice n-ar fi aflat că însuşi KGB-ul îl avertizase. De fapt, nu KGB-ul ca instituţie, ci o grupare din interiorul acestuia, îngrijorată de efectele Perestroikăi în ţările din Est. Deşi regimul Ceauşescu trecea drept impermeabil la cîntecele de Sirenă ale noii politici de la Kremlin, gruparea suspecta în multe din întîmplările din România manevrele Conducerii KGB, care trădase idealurile lui Lenin şi Marx, punîndu-se în slujba menşevicului Gorbaciov.

Reacţia spectatorilor de-a lungul şi de-a latul turneului făcu obiectul unor cercetări minuţioase ale Comisiei de anchetă. Textele alese de organizatori din clasicii poeziei noastre fuseseră verificate şi răsverificate la Departamentul de specialitate de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, tocmai din teama că ar putea oferi interpreţilor posibilitatea de a strecura şopîrle. O Comisie Specială, din care făceau parte, alături de critici şi istorici literari, şi specialişti în Psihologia receptării, unul dintre ei avînd şi un doctorat în Opera deschisă, luat la Sorbona cu magna cum laudae, luase la purecat fiecare verb, fiecare rimă, ba chiar şi pauzele dintre versuri. O altă Comisie, înfiinţată de Secţia de Cadre a Consiliului, verificase la sînge dosarele actorilor care urmau să susţină recitalul. Cu acest prilej fură tăiaţi de pe listă doi interpreţi, mai precis, un interpret şi o interpretă. El, pentru că bunicul său dinspre mamă fusese zilier la Castelul de la Săvîrşin al Regelui Mihai şi, în consecinţă, putea provoca, fără să-şi dea seama, simpatii nedorite în sală recitînd Împărat şi proletar, de Mihai Eminescu – partea dedicată Împăratului –, care Împărat era, într-un fel, şi el un soi de Rege. Ea, deoarece Securitatea o suspecta că întreţine relaţii neprincipiale cu un funcţionar al unei ambasade occidentale la Bucureşti şi, drept urmare, ar fi fost periculos să fie lăsată să recite La oglindă!, de George Coşbuc. Propunerea de a fi scoasă de pe listă veni de la şeful Secţiei de cadre. La început, ceilalţi, deşi hîrşiţi într-ale dosarelor, nu pricepură legătura dintre relaţia neprincipială şi recitarea binecunoscutei poezii. Şeful zîmbi uşor, un zîmbet de om superior celorlalţi, pentru că el ştie ceea ce ei n-au habar.

– Cum sună versurile?, întrebă el, în chip didactic fireşte, pentru că toţi ceilalţi le ştiau pe de rost de la şcoală.

Şi fără să mai aştepte răspunsul, declamă imediat, nu fără talent de recitator:

"Azi am să-ncrestez în grindă –
Jos din cui acum, oglindă!
Mama-i dusă-n sat! Cu dorul
Azi e singur puişorul,
Şi-am închis uşa la tindă
Cu zăvorul.

Iată-mă! Tot eu, cea veche!
Ochii? Hai, ce mai pereche!
Şi ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar al cui! Şi la ureche
Uite-o floare."

Ei bine!, zise şeful, şi o sclipire deşteaptă îi luci în priviri, imaginaţi-vă aceste versuri spuse de domnişoara cu pricina. Cum altfel ar suna ele decît deşucheat, făcînd ca biata noastră copilă, încercată de impulsurile amorului inocent, să pară spectatorilor o depravată?!

– Ca să nu mai spunem – continuă şeful – cum ar fi văzută de spectatori mama.

– Ia fiţi atenţi! – ridică el tonul, făcîndu-i să tresară brusc din gîndurile nu tocmai curate la ce-ar fi fost în stare copila nevinovată, la o adică – Mama-i dusă-n sat!

– Cu dorul – strigară toţi în cor, fără să vrea aproape, împinşi de memoria involuntară.

– Cu dorul, sentimentul românesc unic în lume, intraductibil. Sala va înţelege însă că mama, ţărancă muncitoare cinstită, a plecat în sat să-şi facă mendrele cu amantul numit Doru.

(Va urma)