Rolul

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Acum, pentru că au trecut cincispre­ze­ce ani de atunci, pot s-o recunosc: n-am dus-o pe roze la New York. Într-un fel, am ex­pe­ri­mentat penibilul până la gra­niţa cu frica. Dar am avut întotdeauna o so­lu­ţie strategică de salvare. N-am fo­lo­sit-o ni­cio­­dată, deşi am fost în câteva rân­duri în situaţii critice, când singura ieşire din necaz ar fi fost să mă urc în autobuz şi să zic adio New Yorkului.

Dar, tocmai pentru că dispuneam de această soluţie de ava­rie, n-am folosit-o. Oricât aş fi fost de flă­mând şi lipsit de bani, oricât aş fi fost de speriat la gân­dul că n-o să am unde să dorm, nu m-am atins deloc de suta de do­lari, as­cun­să în fundul dublu al unui geamantan.

Când nu mai puteam şi nu mai puteam de foame şi de grija zilei de mâine, aş fi cumpărat cu suta aceea de dolari uitată în geamantan un bilet de autobuz spre Ca­na­da, la ai mei. La Hamilton eram tot atât de acasă ca la Bucureşeti. Vreau să spun prin asta că şi disperarea trebuie luată în calcul într-un scenariu de călătorie. Dispera­rea nu trebuie să te ia prin surprin­de­re. Când pleci în necunoscut trebuie să te gândeşti la probabilitatea unor situaţii fără ieşire. Oricând se poate ivi ceva ne­pre­vă­zut. Sărăcia clinică trebuie luată în seamă dintr-un început. Datorită acelei sute de dolari, care m-ar fi transferat, în numai şapte ore de mers cu autobuzul, într-o lume sigură, mi-am permis o mul­ţi­me de curiozităţi, unele reprobabile. Vreau să spun reprobabile din perspectiva clasei sociale căreia îi aparţineam, nu din aceea a gazetarului şi a scriitorului, care voia să cunoască şi felul de viaţă al altor categorii umane. Şi nu oricum, ci pe dinăuntru. Într-o noapte am dormit cu homleşii pe o bancă într-un parc. Am descoperit câteva pieţe ieftine, unde, la spartul târgului, calicii adunau de pe tarabe legume şi fructe abandonate, din diferite motive, de negustori. Unul dintre motive fiind chiar acela de a avea şi calicii cu ce-şi umple sto­macul. Am avut un moment de jubilaţie când mi-am umplut taşca de pe umăr cu banane. Am mâncat câteva zile numai banane. De atunci urăsc bananele. Totuşi, n-am să uit niciodată cum i le-am suflat de sub nas unui bărbat de culoare, care nu avea, ca mine, o sută de dolari pentru ieşirea din rol.

În esenţă, asta am făcut, am jucat roluri, păstrând intactă posibilitatea de a le abandona pe loc. Când ştii că există o portiţă de ieşire, totul devine subiect de roman sau de nuvelă. Chiar şi foamea. O duceam, e drept, prost, însă eu hotăram dacă mai rezist sau dacă plec din New York. Şi rezistam, tocmai pentu că îmi alegeam singur rolul pe care urma să-l joc. Rolul nu-mi era hotărât de alţii sau de soartă. Am vrut să văd cât ţine şi am văzut, trişând un pic. Dacă într-o zi n-aş mai fi găsit suta de dolari salvatoare în geamantan, nu ştiu zău ce-aş fi făcut. Într-un fel sau altul ajungeam în Canada. Dar ca un învins, jucând un ultim rol, marcat cu umilinţă.