România (ne)educată: de la Gheba la Gheboasă

Mă refer la eleva din București care, venită la Piatra Neamț pentru a participa la o acțiune organizată de un prestigios colegiu din localitate, a fost dusă acasă la un tânăr pe care l-a cunoscut pe rețelele de socializare, acolo unde a și murit după ce a fost drogată și violată. Mă refer, de asemenea, la tânăra din județul Vaslui, venită să lucreze la un hotel din Mangalia, pe care a ucis-o cu sânge rece aceea pe care o considera cea mai bună prietene, elevă ea însăși. În fine, dar deloc în ultimul rând, mă refer la proaspătul absolvent al unui liceu din Iași care, sub pretext că vor învăța împreună pentru examenul de admitere la facultate, a invitat-o acasă la el pe o colegă de promoție pe care a sechestrat-o și a violat-o.

 Din păcate, acestea nu sunt o excepție ci se înscriu într-o serie mai amplă de evenimente de aceeași factură care, pe bună dreptate, au inflamat opinia publică și au determinat-o să ceară factorilor în drept măsuri categorice și eficiente. Măsuri care, însă, nu pot fi luate decât pe baza unei analize aprofundate a cauzelor periculoasei proliferări a violenței în mediul școlar, în rândul tineretului și în societatea zilelor noastre. Din păcate, o asemenea analiză întârzie deși prestigioși specialiști în știința educației, respectiv, în știința dreptului, au emis judicioase evaluări și substanțiale soluții. Evaluări și soluții despre care încă nu avem confirmarea că au intrat în atenția autorităților cu atribuții în domeniu. În primul rând, în atenția inițiatorului proiectului ,,România educată’’, adică a președintelui Klaus Iohannis. Cel care, nici până acum, nu a găsit de cuviință să își exprime, în mod public și în termeni clari, opinia despre acest odos flagel social. Deși, ca garant al respectării Constituției și a legilor țării, dar și ca profesor, ca om al școlii, avea nu doar dreptul ci, în primul rând, datoria să o facă!...

 Ceea ce nu înseamnă și că trebuie să punem punct discuției. Dimpotrivă, prin ea însăși, tăcerea de rit prezidențial, trebuie să determine colectivitatea să intensifice această dezbatere și să avanseze soluții realiste corespunzătoare stării de fapt. Dezbatere care ar trebui să își propune să răspundă la o întrebare-cheie și anume ce model social oferim, aici și acum, tinerei generații? Întrebare al cărei corolar este întrebarea despre căile și mijloacele prin care individul, în cazul de față tânărul, poate reuși în viață. Știm cu toții că, pe vremuri, exista învățătura bătrânească: ai carte- ai parte! Asta a fost, însă, pe vremuri, fiindcă, mai ales în capitalismul de cumetrie multilateral dezvoltat, cele două noțiuni fundamentale ,,carte’’, adică învățătură, respectiv ,,parte’, adică succes sau recunoaștere socială, au căpătat accepții noi. Asta ca să nu spun mai tranșant ,,li s-a alterat, li s-a denaturat’’ sensul inițial și, de fapt, singurul corect. Lucru deloc de mirare într-un model social în care normele și valorile de natură morală, estetică, juridică sau religioasă sunt marginalizate, predominând strict cele îngust utilitariste, adică de natură pecuniară, în speță cele care exclud emulația, competiția corectă bazată pe morme riguroase și pe criterii corecte. Violența verbală și, din ce în ce mai des, de natură fizică, precum și tupeul aferent fiind căile cele mai sigure pentru a-ți anihila concurenții și pentru a ajunge cât mai repede succes. Sau, mă rog, la succesuri!...

 La urma-urmelor, de ce nu ar fi, atâta vreme cât ,,au carte’’ și ,,au parte’’ posesorii unor teze de doctorat plagiate pe care le-au susținut (vorbă să fie) sub coordonarea unor persoane ele însele ajunse în această calitate pe căi dubioase? Ceea ce l-a determinat pe un eminent dascăl al generației mele, acum membru al Academiei Române, să îmi spună că,,în această situație, este mai mare rușinea să ai doctoratul, decât  să nu îl ai’’…

 Firește, nu îmi permit să generalizez. dar nici nu pot să trec cu vederea  realitatea. La rândul său, însăși noțiunea ,, carte’’ a suferit mutații care i-au afectat grav valoarea și semnificațiile. Mă refer la concurența-absolut neloială!- pe care așa-numita medie alternativă o face ,,Galaxiei Gutenberg’’, în primul rând cărții tipărite și, implicit, biliotecii. Nu contest, pentru o primă, sumară informare, nu strică să dai căutare pe Google și să afli cine este, de pildă, Dante Alighieri! Dar una este să afli că a scris și ,,Divina Comedie’’ și cu totul alta  să trăiești farmecul trilogiei care culminează cu versul devenit sentință morală: ,,iubirea care mișcă sori și stele’’.Acesta fiind, desigur, unul dintre exemplele care îmi vin acum aminte din tezaurul culturii românești și universale, clasice și contemporane.

 Nu vreau să se înțeleagă, de aici, că neg legitimitatea și eficiența internetului și a canalelor alternative de informare și de comunicare. Ceea ce, însă, mă îngrijorează este faptul că acestea acaparează mai ales interesul tinerelor generații și le restrâng capacitatea de a evalua, pe baza unor criterii solide, evenimente, persoane, colectivități, într-un cuvânt realitatea istorică. Capacitate pe care nu o poate oferi decât un larg și cuprinzător orizont cultural care, după cum atât de adevărat s-a spus, reprezintă ,,fundamentul  personalității’’. Cultura fiind, în această viziune, ceea ce își rămâne după ce ai uitat totul! Adică un mod de a gândi, de a simți, de a vorbi și de a te comporta.

 Or despre ce orizont cultural mai putem vorbi în cazul unor subproduse de tipul/teapa celor pe care le-a livrat publicului tânăr așa-zisul interpret cu nume de scenă Gheboasă? Subproduse pe care, din păcate, așa cum s-a văzut la recent încheiatul Festival Untold de la Cluj Napoca, le receptează și le aplaudă cu frenezie un public tânăr despre al cărui orizont cultural nu m-aș hazarda să pariez că depășește granițele vulgarității și ale frivolității. Și atunci la ce să ne mai mirăm dacă și pe canalele social media circulă avertismentul că scara valorilor culturale la care achiesează(!) anumite segmente de populație, deloc întâmplător de populație tânără, a ajuns atât de jos încât ,,de la Gheba s-a ajuns la Gheboasa’’?! Grigore Gheba fiind numele autorului celor circa 30 de culegeri de matematică foarte des utilizate în învățământul preuniversitar acum cinci decenii. Culegeri care au fost,însă, contestate de către un matematician de ținuta și de rigoarea academicianului profesor Solomon Marcus. Am scris ,,contestate’’ dar nu și ,,aruncate la coș’’, așa cum s-a întâmplat (și cu ele) în foarte sinuosul proces de reformare a învățământului românesc de toate gradele în perioada de după decembrie 1989. Proces căruia era de așteptat să îi pună capăt și căruia să îi ofere o alternativă viabilă supra-evaluatului program ,,România educată’’. Program a cărui piatră de mormânt o așază, fără drepte de apel, valul crescând de obscenitate, de violență și de agresivitate care îi are, ca protagoniști dar și ca victime, pe adolescenții și pe tinerii țării.        

 Mă puteți întreba, ce legătură este între aceste subiecte și actele de violență pe care le-au comis adolescenții și de la care am pornit discuția de față? Răspuns fără să ezit: cu siguranță, orizontul moral și spiritual al celor care au comis și comit aceste acte este unul aflat la limita instinctelor primare, a vulgarității și a violenței barbare. Violență față de care Walter Rokdess consideră că sunt necesare două sisteme sociale pentru a o preveni și controla. Primul este rezistența internă a individului față de impulsurile și presiunile de violență,iar ce de al doilea îl reprezintă rezistența externă, să îi spunem cea colectivă, din partea familiei, a prietenilor, a colectivităților și a instituțiilor statului.  Numai că despre ce rezistență colectivă mai putem vorbi atunci când vulgaritatea, agresivitatea, proasta creștere și violența sunt etichetate, ba chiar iertate, sub pretextul că reprezintă dovezi ale emancipării, individuale și colective?  

 Ajuns aici, nu cred că aș putea încheia aceste notații-evident subiective!- fără a rememora o anumită întâmplare despre care ne-a lăsat o emoționantă consemnare eminenta profesoară și literată Zoe Dumitrescu Bușulenga. Iată: ,,Mai aveam opt, nouă ani până la pensie. În timpul unui seminar, citeam monologul Clitemnestrei din Eschil. Monolog  plin de profunzime și de pluralitate de sensuri. Cum eram plină de patos, un student îmi spune: Doamnă de ce ne bateți capul cu prăpădiții ăștia? Când am auzit am înghețat. Nu am zis nimic, am închis cartea, mi-am luat pardesiul, m-am dus la decanat și am depus cerere de pensionare’’.

Aceasta este povestea plină de amare înțelesuri pe care ne-a transmis-o, spre reflecție și spre învățătură, doamna profesor Zoe Dumitrescu-Bușulenga. ,,Un cetățean al Galaxiei Gutenberg’’, așa cum dorea să fie considerată și cum, pe drept cuvânt, se cuvine să o păstrăm în amintire. Înseamnă, însă, asta că, în fața torentelor de incultură și de vulgaritate agresivă, va trebui și noi, ceilalți cetățeni și slujitori ai Galaxiei Gutenberg să închidem cartea și să ne depunem cereri de pensionare?
În nici-un caz! Dimpotrivă, asta nu însemnă decât că trebuie să rămânem aici, pe baricade, și să ne asumăm deviza lui Beranger, eroul capodoperei lui Eugen Ionesco, în fața invaziei rinocerilor: ,,Eu sunt aici și și voi rămâne până la capăt!’’