România: pionier sau cobai?

Recent, la Fundaţia Europeană Titulescu a fost lansată cartea "România - Republica Federală Germania. Începutul relaţiilor diplomatice 1966-1967" apărută la Editura Enciclopedică sub egida Ministerului Afacerilor Externe, Direcţia  arhivelor diplomatice. Este primul volum al unui proiect coordonat de profesorul Dumitru Preda, avându-i ca autori pe Claudiu Florian, Ottamar Traşcă, la realizarea căruia colaborează Nicolae Alexandru Nicolescu şi  Dragoş Preda.


O LECŢIE ÎN ACTUALITATE
Poate, pentru unii, a readuce în actualitate pagini (chipurile !) "prăfuite" din arhivele diplomaţiei trectului regim este o operaţie  sortită eşecului. Dacă nu chiar un gest  de "nostalgic"?! Mai mult, spirite "super-europenizate" pot întreba: "La ce bun o asemenea discuţie de vreme ce, azi, România şi Germania sunt ţări partenere în Uniunea Europeană?"

Unor asemenea prezumţii le răspunde  Cristian Diaconescu (sub al cărui mandat la conducerea Ministerului Afacerilor Externe a fost demarat acest ambiţios proiect): "Apariţia volumului va deschide noi orizonturi în cercetarea tematicii relaţiilor bilaterale, va stimula, în acelaşi timp, eforturile tinerilor diplomaţi români de a-şi perfecţiona cunoştiinţele şi a acţiona pentru aprofundarea şi amplificarea relaţiilor cu Germania, în conformitate cu direcţiile strategice ale politicii noastre externe şi obiectivele comune ale parteneriatului nostru în serviciul cauzei păcii, securităţii şi construcţiei europene.".

Cartea este gândită anume pentru a oferi elementele unei demonstraţii incluse în fapte asupra uneia dintre cele mai strălucite acţiuni ale diplomaţiei româneşti. Astfel, studiul introductiv, semnat de Claudiu Florian, aduce argumente pentru ceea ce se numeşte "un nou început în relaţiile româno-germane". La rândul său, Constantin Oancea, primul ambasador  al României în R.F. Germană, pune în lumină date şi fapte, multe inedite "demonstrând că stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări: a fost "o aşteptare firească, o decizie în concordanţă cu interesele şi nevoile celor două popoare".

Primul dintre cele 246 de texte incluse în volum este datat 18 februarie 1966, iar ultimul, 23 decembrie 1967. Firesc, documentele de referinţă, sunt, în ordinea cronologică: Comunicatul comun privind stabilirea relaţiilor diplomatice între R S România şi R.F. Germania, Nota de convorbire a lui Ion Gheorghe Maurer, preşedinte al Consiliului de Miniştri al RS România cu Willi Brand, Vicecancelar şi ministru al Afacerilor Externe al RF Germania ( 4 august 1967), respectiv Minuta discuţiilor între Nicolae Ceauşescu şi Willi Brand(5 august). Practic, materia cărţii acoperă un interval de nici doi ani, dar, în fapt, ea acoperă un uriaş travaliu diplomatic. Semnificaţiile reale ale acestor demersuri nu pot fi înţelese decât dacă le raportăm la stările de fapte ale vremii. Pe de o parte, România, ca ţară membră a Tratatului de la Varşovia şi a CAER, trebuia să depăşească restricţiile draconice ale "disciplinei de bloc", care puneau într-un anumit fel problema atât de delicată a "calităţi de reprezentant legitim al poprului german", în condiţiile existenţei a două state cu două regimuri politice diferite. Iar, această calitate era revendicată, exlusiv, de către RDG, de unde şi numeroasele "strâmbe", mai mult sau mai puţin tovărăşeşti la adresa "fraţilor" români! Pe de altă parte, autorităţile R F Rermane., în primul rând Vicecancelarul şi ministrul Afacerilor Externe Willi Brand, prin ambiţioasa "Politică  spre Est"(Ostpolitik), erau angajate în depăşirea aşa-numitei "Doctrine Hellstein", care condiţiona drastic relaţiile cu RF Germană de recunoaşterea Germaniei de Est. În plus, era vorba despre spaţiul limitat de manevră de care dispuneau ţările mici şi mijlocii într-o lume bipolară. Tocmai de aceea, prin faptul că România a fost prima ţară socialistă care a avut, deopotrivă, curajul şi clarvizinea de a stabili realţii diplomatice cu RF Germania, unii comentatori s-au  întrebat dacă ţara noastră este "un pionier sau un pion"pe tabla de şah a politicii şi a diplomaţiei? Este meritul incontestabil al diplomaţiei româneşti, în frunte cu ministrul de externe Corneliu Mănescu, dar, în egală măsură, al autorităţilor statului român, de a-şi fi asumat riscurile unui asemenea demers şi de a-l fi dus până la succesul scontat.


AMINTIRI
Două întâmplări, evocate cu prilejul lansării volumului, mi se par, de asemenea, de reţinut. Prima o evocă fostul cancelar Konrad Adenauer, spiritul tutelar al creeri şi afirmării RFGermania, atunci când se referă la discuţia sa, prin 1955, cu premierul URSS, Ghiorghi Malenkov, cel pe care Roy Medvedev l-a numit  "succesorul care nu a fost să fie". Acesta l-a întrebat direct: de ce Germania de Vest nu stabileşte relaţii diplomatice cu România?, adăugând "nici nu ştiţi cât de iubiţi sunteţi în România".

A doua întămplare apare în Memoriile lui Wilii Brand şi se leagă de modul în care acesta a fost întâmpinat pe parcurusul vizitei în ţara noastră, în vara lui 1967. La Mamaia, oaspetele a fost salutat cu deosebită cordialitate, şi, mai ales, fără nici-o îngrădire!, atât de către români  cât şi de către turiştii germani din ambele state. De unde şi remarca: în România, cetăţenii din RDG şi din RFG se pot întâlni  şi pot discuta în deplină libertate. Fapt iarăşi semnificativ: relatarea a apărut pe larg în prima ediţie a "Memoriilor", dar, în ediţiile umătoare, spaţiul ei s-a redus treptat până când a dispărut cu totul!...