Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Chinezii au ridicat Marele Zid, care a devenit una din minunile lumii, de-a lungul câtorva secole. A fost o linie de apărare în faţa invaziei marelui Hanat al Mongoliei care cobora spre sud, ameninţând capitala imperială de la Beijing. Cei peste o mie de kilometri de fortificaţii şi-au pierdut utilitatea militară şi, în zilele noastre, atrag “invazia” a milioane de turişti. În politică Marele Zid a devenit un simbol, un reper pentru a judeca sintetic politicile conducătorilor Chinei care au pendulat în ultimul secol între izolarea strictă şi expansiunea accelerată. În spatele Zidului sau dincolo de Zid exprimă strategia pe care o urmează cea mai populată ţară a Planetei. În ultimii 60 de ani, România a jucat un rol semnificativ în trecerea Chinei peste Marele Zid, în ieşirea din carapacea fals protectoare în care se închisese după războiul cu Japonia în prima perioadă a Epocii Mao. Gheorghiu Dej şi apoi Nicolae Ceauşescu au devenit aliaţii europeni cei mai apropiaţi ai Chinei comuniste. “Podul” Bucureşti – Beijing a ajutat România să-şi exprime distanţarea faţă de Moscova; pe acelaşi pod a trecut şi drumul Chinei spre arena internaţională, unde şi-a reluat locul în Consiliul de Securitate al ONU.
În 1968, momentul eroic din august a cimentat această alianţă strategică prin declaraţia tranşantă pentru apărarea integrităţii teritoriale a României, aflată în pericolul repetării unei invazii sovietice menite să “salveze socialismul”, “model” care se aplicase Cehoslovaciei.
China, ieşită din spatele Marelui Zid – păstrat ca reper psihologic de identitate naţională , a devenit în ultimii ani o mare putere. Modelul ei politico-economic, un comunism viabil în simbioză cu economia de piaţă, uimeşte lumea prin rezultatele concrete şi dimensiunea lui gigantică. China a inundat cu capital economia SUA, a devenit principalul partener al Africii şi reprezintă un magnet şi un reper pentru America de Sud, aflată în momentul de vârf al revoluţiilor bolivariene.
Conlucrarea politică a fost dublată de “podul” Bucureşti – Beijing şi de o linie economică dublă. În anii ’50-’60, românii, cum îşi aminteşte fostul ministru al construcţiilor de maşini, Ioan Avram, au transferat Chinei tehnologia de foraj la adâncimi de peste 1.500 de metri care a permis multiplicarea producţiei de ţiţei absolut necesare dezvoltării industriale chineze. După 1968, China a acordat României un credit substanţial şi tehnologic pentru construirea şi modernizarea a 20 de fabrici de tehnică militară, pe care se bazează chiar şi acum dotarea cu efort propriu a armatei.
Momentul de vârf al acestei săptămâni ar fi un al treilea val semnificativ pentru revigorarea circulaţiei pe podul Bucureşti – Beijing. Cu ajutorul Chinei este posibil ca România să sară peste Marele Zid ce ne desparte de o dezvoltare accelerată. Putem fructifica avantajele apartenenţei la UE prin aportul de investiţii directe al companiilor din China. În 2012 investiţiile străine directe în România au fost de doar 1,3 miliarde euro, în timp ce Ungaria beneficia de aproape 11 miliarde de euro. Estimările Băncii Naţionale a României pentru 2013 indică 2 miliarde de euro, aşa încât oferta Chinei de câteva miliarde – ar avea un efect de catapultă. O prăjină de bambus care, bine mânuită de Executivul de la Bucureşti, ar ajuta România să sară peste Marele Zid al crizei şi să-şi depăşească statutul de ţară de mâna a doua în UE.
Comentariile în registrul ironic, miştocăreala de doi lei deversată în aceste zile pe unele canale media la adresa relansării relaţiei China – România arată o necunoaştere minimă a istoriei sau chiar prostie duşmănoasă. Or, se ştie, prostia nu doare, aşa că am văzut un grup de critici tembeli, cu spume la gură dar fericiţi. Ei se izbesc mereu cu capul de zidul ignoranţei fără să aibă cucuie.
