Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Zilele acestea, pe bună dreptate, relaţia bilaterală româno-americană a fost pe prima pagină a ziarelor şi a fost comentată în prime time la televiziuni. Vizita premierului Ponta în SUA înseamnă validare şi încurajare, înseamnă pregătirea unui nou capitol pentru relaţiile dintre Bucureşti şi Washington. Nu am suficiente informaţii pentru a face o evaluare a rezultatelor acestei vizite. Experienţa mea, contribuţia mea la dezvoltarea relaţiilor bilaterale, ca şi unele frustrări, inevitabile în relaţia cu o mare putere, le-am consemnat într-o carte, “Lumea, americanii şi noi”, pe care, poate, aţi citit-o.
Astăzi aş dori să mă refer la o carte publicată în 1988, în coordonarea lui Paul D. Quinlan, sub titlul “The United States and Romania - American-Romanian relations in the twentieth century”. De fapt, o colecţie de studii, având ca autori foşti ambasadori americani în Romania - Harry Barnes sau David Funderburk - dar şi numeroşi comentatori români sau americani. Sunt examinate relaţiile bilaterale de la începuturi - interesant este faptul, notat, în urmă cu exact o sută de ani, în 1913, de către secretarul de Stat William Jennings Bryan, în sensul că România era atunci “singura ţară din lume care nu avea reprezentare politică sau comercială în Statele Unite”. Nu voi insista asupra temelor în disputa între cele două ţări la sfârşitul secolului 19 sau la începutul secolului 20. Cert este că în 1941, România a declarat război Statelor Unite. În interogatoriul din “procesul marii trădări naţionale”, din 1946, Ion Antonescu a fost întrebat de către acuzatorul public Stoican ce anume l-a determinat să declare - şi fără să consulte Guvernul - război Statelor Unite. Răspunsul, neconvingător, al lui Antonescu, a fost “Anglia ne-a declarat război. Ministrul Statelor Unite a plecat de aici. Germania ne-a impus acest lucru, eram în cadrul alianţei germano-italiene şi a trebuit să facem acest lucru”.
Totuşi, după război, în perioada Războiului Rece, România a făcut obiectul unei politici de “diferenţiere” pozitivă, în interiorul “lagărului socialist”, pentru a se încuraja o anumită dizidenţă faţă de Uniunea Sovietică (vezi şi studiul lui Robert Weiner, “The US Policy of Differentiation Toward Romania”, în perioada anilor ’60 şi ’70). Interesant este că imediat după Revoluţie, politica americană faţă de România a fost aceea de “diferenţiere” negativă, în comparaţie cu ţările Grupului Visegrad. Unele circumstanţe internaţionale, conflictele din Irak, Afganistan, atacul terorist asupra turnurilor gemene de la New York, din 2001, relaţiile militare şi alţi factori au schimbat însă starea relaţiilor bilaterale, construind un parteneriat solid. Din păcate, ultimii ani au ridicat semne de întrebare, în sensul dacă Bucureştiul discuta direct cu Washingtonul sau doar cu ambasadorul Gitenstein.
Chestiunea esenţială, după vizita premierului la Washington, este deci aceea dacă SUA vor fi, din nou, pentru România un partener sau doar un licurici...
Citește pe Antena3.ro
