Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În biografia unuia dintre marii noştri actori, scrisă numai în superlative, am citit şi următoarea frază: "În primul an de facultate nu a avut bursă, iar fiindcă părinţii erau ţărani nevoiaşi s-a descurcat cum a putut". Cred că o carte de mărturisiri ale oamenilor astăzi celebri, dar cu memoria unor perioade în care "s-au descurcat cum au putut", s-ar bucura de succes. N-ar fi puţini cititorii care, având şi ei ceva de povestit din anii când" s-au descurcat cum au putut", s-ar recunoaşte în spovedaniile din volum.
În biografia de care pomenesc apare o apreciere care ar trebui să fie măgulitoare, dacă n-ar fi exagerată. Autorul spune că în anul acela fără bursă, viitorul actor "a rezistat eroic foamei şi lipsurilor". Ca unul care am făcut cândva foame, însă nu într-atât încât să mă simt erou şi nu atâta vreme încât să mă consider şi martir, n-aş exagera cu romantismul unor ani de lipsuri şi crize de toate naturile, inclusiv cele sentimentale. Mă întorc tot mai des la spusa unui medic, apropo de situaţiile de interes biografic. Tot ce-i exagerat de interesant în viaţă, mi-a zis medicul, e preferabil să li se întâmple altora.
Norocul meu, în anii în care trebuia să mă descurc cu destule momente de penibil, au fost colegii, cărora li se întâmplau lucruri şi mai interesante. Unul dintre ei, mititel şi golănos, frecventa cantinele şi autoservirile cu bucătărese înalte, grase şi suferind de neluare în seamă. Femeilor li se făcea milă de studentul mic şi sfrijit, care nu-şi permitea mai mult de o supă de roşii cu orez, şi-i strecurau în zeamă o bucată de carne. În dormitorul comun, unde împărţea patul cu o altă hahaleră, descurcăreţul îşi istorisea victoria zilnică complimentându-se cu picanterii de cazarmă. Pe una din bucătărese o vizita şi acasă, alteia îi lăsa bileţele cu subînţelesuri amoroase, pe o a treia o pregătea cu şăgălnicii de băiat sfios pentru zilele în care n-ar fi avut nici măcar bani de o supă.
La cantina Institutului de Arhitectură, unde se pratica, după ce sfârşeau masa bun-platnicii, un gen de milostenie ca la Armata Salvării, "eroismul" flămânzilor era oarecum ierarhizat. Primii, la ciorba fundului de cazan, se înşiruiau semi-solvabilii, adică siamezii "doi pe un bon". Pâinea era la discreţie şi, din ce rămânea de la "bonurile întregi", ciorba se lungea cu apă, iar de împărţit se împărţea doar felul doi. Deşi se ştia că semi-solvabilii veneau cu bonuri contrafăcute, şefii cantinei nu făceau caz nici la falsurile evidente. Prelucrarea artistică a unui bon vechi ţinea oarecum de onorabilitatea profesiei: dacă nu se pricepea la asta un viitor arhitect, atunci ce să-i fi cerut unuia care nu umbla zilnic cu tuşul şi hârtia?
Noi, românii - o spunem adesea şi cu bună dreptate -, suntem descurcăreţi. Numai că pentru descurcat trebuie să te afli mai întâi într-o mare încurcătură. Noi, românii, suntem într-adevăr descurcăreţi, dar asta nu numai pentru că avem parte, dar ne şi creăm mai multe încurcături ca alte naţii.
