Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O întrebare va domina viaţa economică şi în 2008. O întrebare esenţială: “Care este preţul forţei de muncă în România de astăzi?”
O întrebare va domina viaţa economică şi în 2008. O întrebare esenţială: “Care este preţul forţei de muncă în România de astăzi?”
Nu-i deloc simplu de răspuns la această întrebare. Statisticienii spun că veniturile cresc mult mai repede decât productivitatea. Dar cresc încet, înaintând ca un automobil cu frâna de mână trasă. Iar mulţi dintre muncitori, dintre salariaţi în general – şi-i am în vedere pe cei harnici, pricepuţi şi cinstiţi – nu pot să înţeleagă un lucru, ce li se pare a fi cu capul în jos: de ce ei, oricât de mult şi de bine ar munci, chiar şi atunci când sunt performanţi, se aleg cu o plată derizorie pentru ceea ce fac? Fără îndoială că nedumerirea lor vine dintr-o realitate dramatică. Salariaţii, cei cu venituri fixe, sunt primii loviţi de preţurile ce se apropie, în România, de cele din ţările dezvoltate. La multe mărfuri chiar am luat-o înaintea celor mai scumpe pieţe din Vest. În timp ce preţul muncii a rămas în coada Europei.
Ca să nu rămânem doar în planul impresiilor, să vedem ce spun cifrele. Desigur, cele calculate de Comisia Naţională de Statistică. Din octombrie ’90 până în prezent, timp de 17 ani, preţurile de consum în România au crescut, în medie, de 3.000 de ori. Creşterea salarială, ca medie pe economie, a fost însă mult mai mică. Fapt ce arată că preţurile s-au mişcat mult mai iute decât salariile. Din compararea cifrelor se vede limpede că salariatul român, numărându-şi câştigul din muncă, abia în 2007 a prins din urmă preţurile grăbite. Căci mult timp preţurile mărfurilor au urcat, în timp ce preţul forţei de muncă a scăzut.
Sigur, salariaţii au logica lor. Ei fac raportul între câţi bani primesc pentru munca prestată şi ce pot să cumpere cu aceşti bani. Ceea ce îi sperie, în primul rând, este diferenţa considerabilă între plata muncii lor şi notele de plată pe care ei le achită. Cu deosebire cele de la întreţinere.
După logica economică, însă, raportul nu se face între salarii şi preţuri. Ci între salarii şi eficienţa muncii. Aici e cheia problemei. Pentru că economia românească suferă de lipsă de eficienţă.
Salariaţii, cei harnici şi cinstiţi, ar putea argumenta: “Noi nu avem nici o vină!”. Aşa este. Dar cum ar putea să fie plătite salarii competitive în companii care nu sunt în nici un fel de competiţie? Societatea românească, în mare parte, dezavuează concurenţa şi continuă să se agaţe de egalitarism.
Citește pe Antena3.ro
Noi am avut parte, ani în şir, de un surogat de concurenţă: întrecerea socialistă. Dar formalismul acestei false competiţii, boală ce s-a cronicizat, nu a avut nici un fel de efect pozitiv asupra calităţii produselor şi eficienţei economice. Mai mult, munca nestimulată a produs pagube imense, ce n-au făcut altceva decât să tragă economia înapoi. Chiar şi atunci când ni s-a dat iluzia că ea merge înainte, adunând “pe cap de locuitor” tone de oţel şi producţii agricole falsificate, tot înapoi a mers. Când, în decembrie ’89, întrecerea socialistă a căzut, împreună cu stâlpii vechii societăţi, s-a sărit din lac în puţ: în economie n-au mai operat nici norme, nici obiective calitative şi nici rigori financiare. Şi nici nu s-a născut un gând sănătos de trecere de la competiţia-surogat la o competiţie reală: sfânta concurenţă.
Sistemul nostru de salarizare, de după decembrie ‘89, deşi a suferit multe înnoiri, n-a reuşit să se scuture pe deplin de reflexul colectivist. Din această cauză, este întreţinut în continuare somnul lin al cantităţii fără calitate. În timp ce în multe companii, cu deosebire în cele de stat, un salariu mediu lunar de numai 300 de euro pe lună, sumă plătită în “dulcele” stil egalitarist de altădată, nu stimulează pe nimeni. Culmea e că justificarea cel mai des auzită, în legătură cu lipsa stimulentelor muncii, e lipsa de bani. Aparent, justificarea e reală. Dacă luăm însă în calcul marile şi micile “ciupeli”, cele operate în “cazanul comun”, ce exprimă faţa neoficială a sistemului de venituri, ajungem la sume uriaşe. Aceste sume, însă, departe de a stimula munca, pentru că nu cei harnici şi competenţi ajung la ele, ci doar cei “descurcăreţi”, îndeamnă la lene şi la chiul. Şi asta pentru că mulţi au câştiguri mai mari nu pentru că ar fi mai harnici sau mai competenţi, ci fiindcă au o mână ceva mai lungă.
Aşadar, nu banii lipsesc. Ci gândirea vie, modernă, descătuşată de povara trecutului, în privinţa repartiţiei lor. Fiindcă banii trebuie să ajungă la cei ce ştiu să-i înmulţească şi nu în găurile negre ale economiei.
Suntem acum în Uniunea Europeană şi milioane de români ce au încă necazuri vor să ajungă să trăiască bine, să scape de condiţiile grele în care se zbat. De fapt, îşi doresc bunăstarea pe care până acum au aşteptat-o în zadar. O bunăstare pe care s-o simtă în piaţă, în magazine şi nicidecum în comunicate statistice. N-ar fi însă de ajuns ca preţurile să crească mai încet pentru a li se schimba standardul de viaţă. Nu vom avea o altfel de bunăstare cât timp munca va fi rău organizată, productivitatea se afla la un nivel de jos, randamentul maşinilor va fi scăzut, iar calitatea produselor va conti-nua să fie sub aşteptări. Din aceste cauze, în primul rând, creşterea veniturilor populaţiei întârzie, fapt ce amână creşterea puterii de cumpărare. Efectul imediat: într-o societate ce consumă în exces, pentru o mare parte a populaţiei consumul rămâne restrâns. Şi la un consum restrâns nu putem avea decât o ofertă restrânsă de bani şi de servicii.
