Salonul disperatilor

Pana sa-l ia Salvarea, Vasile B. s-a catarat pe toti peretii, s-a ghemuit intr-un dulap, a urlat cu prosopul indesat in gura si s-a uitat cu o privire de martir la maica-sa, care, in asteptarea doctorului, le povestea vecinilor ca, saraca, la fel se tavalise si ea cand il nascuse.

Numai ca Vasile B. n-avea sa aduca pe lume un baietel de aproape patru kile, ci o pietricica rosie si plina de tepi cat un bob de orez. "Tovaraselule - i-a zis asistenta, care i-a pregatit patul in asa-numitul «salon al disperatilor» - , asa-i regula la noi, piatra mica, dureri mari. Poti sa stai cu ea pe ureter si o luna. Atunci sa vezi chinu’ dracului!" Salonului cu 12 paturi i se spunea cand "camera de travaliu", cand "consiliul disperatilor", dupa cat de inspirati erau urologii, cand venea vorba de el. Aici se interna intotdeauna cate unul, cu o metoda noua de lepadat mai repede pietrele de la rinichi, care dadea peste cap tot tratamentul prescris de medici. "Te invat eu ce sa faci - i-a zis lui Vasile B. un barbat paros si cu picioare scurte - , ca la tine o sa mearga!" Ideea era ca Vasile sa se duca noaptea pe scara de serviciu din capatul pavilionului si sa sara pe calcaie, din treapta-n treapta, pana va muta piatra din locul unde se intepenise. "Logic, nu?! - a zis piticul - , e o metoda inventata in Brazilia, valabila insa la aia cu craci lungi, ca tine. Eu, ca sa zic asa, n-am spor, ca nu mi se compun bine fortele spre cur. E o chestie de parghii si de unghiuri."

Timp de o saptamana, noapte de noapte, Vasile si-a compus fortele pana ce a obtinut perfectiunea. Se azvarlea scurt si indesat de pe o treapta pe alta, parca s-ar fi aruncat din cer. Piatra ramanea la locul ei, in schimb zguduia toata cladirea. Daca nu stiai ce se intampla, puteai sa crezi ca ori se incinsese un bairam in pod, ori incepuse demolarea aripii din vest. Scara din capatul pavilionului prezenta avantajul ca, fiind ingusta, neumblata si abrupta, ajuta ea insasi la compunerea ideala a fortelor. Iar dovada ca lucrurile la pacientii cu picioare lungi aveau mari sanse sa mearga erau cele doua dislocari masive: una la oasele din calcaiele lui Vasile B., cealalta, la fel de completa, pe portiunea dintre etajele trei si doi ale scarii de beton.

Ii trebuia lui Vasile B. o piatra mica pe ureter ca sa-si dea seama ce forte dislocatoare asteptau ocazia in el. Intr-o noapte, la capatul de jos al scarii il asteptau vreo opt medici. "Ce faci, omule, ne darami spitalul?", l-au luat la rost medicii. "Disloc piatra - a raspuns Vasile B. - , e o metoda braziliana. Trebuie sa fiu foarte atent la compunerea fortelor, altfel sar degeaba." Medicii s-au consultat intre ei. "E un caz disperat?", s-a interesat profesorul. "Da’ de unde - a raspuns doctorul Coada, care-l avea in salon pe Vasile B. - , acolo s-a nimerit sa avem un pat cand s-a internat." "Sa-l vada neaparat un ortoped - a zis profesorul - , vai de calcaiele lui."

De indata ce a fost pus in ghips, Vasile B. a eliminat pietricica. "Exista vreo legatura?", l-a intrebat Vasile B. pe ortoped. "Vrei un raspuns de bun-simt sau unul perfect stiintific?", a raspuns, tot cu o intrebare, ortopedul. "Unul perfect stiintific", a zis Vasile B. "Dracu’ stie daca exista vreo legatura - a zis doctorul - , asta-i raspunsul stiintei, dracu’ stie… In ziua in care mi-a fugit nevasta, am castigat la Loto. Care-i legatura?"