Salvarea prin criză

Vom legumi, aşadar, viaţa, atenţi la limitele ei, observate atât de târziu. În viitoarea zodie a pragmatismului, întreprinzătorul român, privat ori public, nu va mai exista în afara eficientizării redimensionate, a calculului financiar-contabil precis şi rece.

Scăpaţi flămânzi din orânduirea alimentaţiei planificate născocite de gardienii socialismului ştiinţific, românii au golit pe nerăsuflate depozitele Occidentului suprasaturat. O ţară de lăcuste lacome a devenit în zorii postcomunişti România famelică. Dughenele cu turcisme şi fel de fel de "isme" expirate au răsărit peste tot, pe stradă, în piaţă, în bloc, lângă bloc, sub bloc, pe bloc, oriunde era rost să-ţi umpli vintrele contra cost.

În anii aceia de dezmăţ consumist, poporul s-a răzbunat cu vârf şi-ndesat pe răbdările prăjite gătite de puterea roşie în epoca multilateral-dezvoltată. S-a risipit atunci, în aburii prosperităţii plăsmuite de somnul inocenţei noastre manipulate ordinar, orice brumă de economie şi chibzuinţă. Râurile de lapte şi miere păreau să ne aştepte pretutindeni şi de-a pururi, căci folclorul transmis din străfundurile neamului ne învăţase, patriotic, că suntem chiar locuitorii norocoşi ai gurii de rai! Amânat, ce-i drept, vreo juma de secol, din motive prea împurpurate...

Curând, suta de dolari s-a devalorizat într-atât încât destui şi-au aprins ţigările de foi cu şuviţele sure ale lui Washington. Banchetul acesta levantin s-a întins ca o pecingine pe trupul sleit al României deja bolnave şi abandonate de felcerii iubirii de ţară. Fiindcă vracii politici chemaţi s-o vindece n-au făcut decât s-o slăbească şi mai rău, minţind-o şi tratând-o cu dispreţ grosier. Lefurile au luat-o şi ele razna, iar statul şi-a dezlegat, populist şi inconştient, sacii bugetari înspre gloata votantă.

Pe nesimţite, România a ajuns Republica Risipei, în goana nebună a falimentului împlinit acum. Îndemnate de haosul social şi politic, băncile au pus umărul vârtos la inflaţia morală a naţiei, ca şi guvernanţii, obsedaţi să repete întruna că "pibul" e în erecţie continuă. Iar în vreme ce noi consumam hulpav, Marea Finanţă transnaţională îşi freca mâinile, amuşinând profiturile istorice. Când ne-am prăbuşit îndeajuns, inspectorii şi comisarii noii ordini mondiale ne-au băgat în monitorizări succesive şi-n rapoarte neîndurătoare. Şi ne-au mai zis, clipind şmechereşte, că doar banii lor, la pachet cu măsurile anticriză, ne salvează din prăpastia sărăciei naţionale.

Puteam refuza o aşa propunere, hai să fim serioşi?! Cine e în stare să întoarcă spatele Licuriciului Suprem? Republica e azi, în logica faptelor şi tratatelor internaţionale, o biată colonie priponită în lanţurile FMI, alături de celelalte gubernii ale Uniunii Populaţiilor Sclave din Europa. Deceniile astea de democraţie cu papion bruxellez încheie un experiment umilitor, care a dus la pulverizarea statelor naţionale şi la înrobirea economică a noroadelor. Păi, ce altceva să însemne globalizarea în recentul limbaj de lemn euroatlantic?

Dincolo de pesimismul meu structural, criza contemporană, sunt sigur, va transforma din temelii o Românie chinuită de reforme neterminate vreodată. Siliţi de şocul prezentului, ne vom întoarce cu ceva înţelepciune la filozofia "legumirii", propovăduită de neaoşii ţărani în amfiteatrele satelor din sud. Vom legumi, aşadar, viaţa, atenţi la limitele ei, observate atât de târziu. În viitoarea zodie a pragmatismului, întreprinzătorul român, privat ori public, nu va mai exista în afara eficientizării redimensionate, a calculului financiar-contabil precis şi rece.

Angajatorul va prelua din habotnicia rigorii Apusului, ca şi angajatul, nedeprins încă să-şi preţuiască patronul şi stabilitatea locului de muncă. Paradoxal, criza îi va apropia pe cei doi actori - altfel ireconciliabili - ai economiei de piaţă! Bunăstarea îşi va modifica sensul, redesenată de cumpătarea născută tocmai din frica crizei abia depăşite, din amintirea ei ameninţătoare. Oamenii aveau nevoie de o spaimă fundamentală, iar criza în care ne zbatem înfricoşaţi e o astfel de spaimă. Consumul strâmtorat va restabili întrucâtva şi echilibrul ecologic al Planetei, afectat iremediabil de prăpădul întrecerii capitaliste a producţiei.

Terapia postcriză va fi, mă gândesc, salvarea omenirii, încolţită primejdios de lipsa măsurii în toate. Din criza actuală, comunitatea mondială va ieşi mântuită de risipă şi cu plămânii scuturaţi de noxele industrializării deşănţate.