Scaunele lui Ionesco

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Delegaţia de trei ziarişti români, care vizita în 1970 Phenianul, avea un ghid care susţinea că nu ne ştie limba, dar râdea cu gura până la urechi înainte de a i se traduce bancurile cu tâmpitul de Bulă. Ambasadorul nostru în Coreea de Nord îi sfătuia pe vizitatorii din Bucureşti cum să-i demaşte pe însoţitorii care se prefăceau că nu vorbesc româneşte, livrându-le un repertoriu de anecdote simple, pe care să le poată pricepe şi un om cu minte mai puţină. Viaţa în RPD Coreeană era atroce, nu foarte diferită de ce se spune c-ar fi ajuns să fie azi, sub fiul lui Kim cel mare, însă ca observator străin aveai o mulţime de ocazii să te amuzi de absurdităţile de tip asiatic ale dictaturii.


În 1970, când, din motive care-mi sunt şi azi neclare, am fost trimis în "ţara dimineţilor liniştite" să scriu reportaje "reprezentative", nimic din ce merita să povesteşti nu putea fi povestit. Nu era recomandabil s-o faci. Pentru cea mai mică ironie sau observaţie incomodă te ajungea mâna lungă a serviciilor lor secrete. În Coreea de Nord, situaţiile imposibile se iveau la tot pasul, iar relaţia cu ghidul-spion, care se hlizea ca boul înainte de a auzi traducerea la nişte anecdote pe care le mai ascultase de câteva ori, era cea mai dulce dintre toate. În câteva rânduri chiar m-am întrebat dacă n-am nimerit într-o piesă de Eugen Ionesco. Acest sentiment, că sunt figurant într-un spectacol, la al cărui înţeles era bine să mă gândesc altă dată, l-am trăit cu prilejul unei vizite la Biblioteca Naţională Universitară. Aceasta fusese construită conform cu indicaţiile lui Kim Il Sung, se chema, logic, Kim Il Sung, în ea se studiau operele lui Kim Il Sung, şi, pentru că genialul simţea nevoia destul de des să se aşeze un pic pe unul din scaunele din marea sală de lectură Kim Il Sung, scaunul, pe care îl binecuvânta cu dosul său, era îmbrăcat imediat în pânză albă şi devenea obiect sacru. Atât de sacru încât nici măcar Kim Il Sung nu îndrăznea să stea pe el când venea într-o nouă vizită de lucru. Iar, cum vizitele astea erau cu zecile, în câţiva ani aproape toate scaunele îşi pierduseră funcţia de scaun şi deveniseră monumente ale adăstatului sacru. Necunoscând legenda locului, dar vrând, din raţiuni pur turistice, să trăiesc şi eu pentru câteva clipe emoţia pe care o încerca studentul coreean când lua loc pe un scaun din uriaşa sală de lectură Kim Il Sung, m-am apropiat de unul pe care încă nu-l sacralizase primul fund al ţării. Ca la un ordin divin, mai mulţi indivizi pe care îi ignorasem au făcut un baraj evlavios. Cele câteva scaune îmbrăcate în pânză roşie intrau şi ele în programul de sanctificare şi nu era permis ca locul pe care ar fi fost să-l sfinţească cândva – scuzaţi cacofonia! – unicul Kim să fie spurcat de un fund străin şi laic.