Seară Mungiu la Director’s Guild of America

Am primit o rugăminte de la Chuck Workman, care regizează documentarele decernărilor Oscarului, să prezint un film r­o­mânesc la o seară specială a Directors’ Guild of America (DGA).

Când treci cu maşina pe lângă sediul DGA, spre est, pe Sunset Boulevard, vezi o clădire atât de ambiţioasă, ca din "Blade Runner" ori altă epopee sci-fi. Nu-i de mirare că este tot timpul fotografiată de turişti. Sub egida lui Michael Apted (regizor, "Gorillas in the Mist") şi a lui Jeremy Paul Kagan ("The Chosen"), Comitetul pentru proiecte speciale proiectează în fiecare zi de miercuri o serie intitulată "Filmele lumii". Chuck Workman îmi cere să prezint "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile", şi noua explozie de talent filmic din Româ­nia. Îmi explică faptul că primul solicitat, Alex Rotaru, ocupat să facă un film în România, i-a sugerat numele meu.

Văzusem filmul când s-a dat în reţea, o săptămână numai, la Hollywood, şi îl re­vă­zusem pe casetă. Urmărisem polemica stârnită de respingerea nominalizării filmului lui Cristian Mungiu pentru Pre­miul Oscar, secţiunea Film străin, în fa­voa­­rea unui film german mediocru, dar... dedicat Holocaustului. Cu genufle­xiunea previzibilă în faţa unui asemenea su­biect, Academia SUA de Film a optat pentru pelicula germană. Filmul lui Mungiu, infinit mai original, mai plin de miez şi mai important şi ca mărturie istorică, şi ca inventivitate filmică, pri­mise deja Palme d’Or la Cannes. Terry Gross şi alţi cunoscuţi critici de film au protestat. Unii membri ai Academiei de Film au protestat şi ei. În zadar. Iniţiativa lui Apted şi Kagan a fost să ruleze filmul la DGA, nu pentru un public larg şi atras la teatre de notorietatea unui Oscar pe care "4 luni" îl merită cu desăvârşire, ci unui public profesionist, de oameni de film, puţini, experimentaţi şi deja informaţi de performanţa stelară în cinematografia de artă a acestei rapsodii a prieteniei şi a sacrificiului. Fiindcă văzusem filmul de câteva ori şi urmăresc cariera lui Mungiu, cu care sunt chiar amic telefonic, şi fiindcă DGA nu putea găsi un alt român de marcă în Hollywood, am acceptat. În foaierul clădirii DGA, pereţii sunt ta­pisaţi cu fotografii ale celor mai cunos­cuţi regizori contemporani la lucru: Ridley Scott, Steven Spielberg, fraţii Wachowski, Robert Zemekis, Alfonso Cuaron, Paul Verhoeven, Guillermo del Toro, George Lucas, oamenii care au remodelat înfăţişarea realităţii creând foto-mitologia hollywoodiană cea mai recentă. Filmul rămâne arta imbatabilă. În ultima sută de ani, noi, cei de azi, părinţii noştri, copiii noştri, am devenit specia care intră într-o sală cufundată în întuneric, se aşază în faţa peliculei ca în faţa unui altar mistic şi ies din acea sală cu zâmbetele actorilor sculptate incon­ştient pe propriile lor feţe. Rostind în minte vorbele actorilor ca şi cum ar fi ale lor. Şi încercând să adopte atitudini de viaţă simple şi dramatice, ca acelea din filme. De data asta, în loc de "Star Wars" ("Războiul Stelelor"), "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile".

O dramă deprimantă, din co­munismul prăbuşit acum 20 de ani în România. O privire în trecut, în viaţa a două fete studente, una însărcinată şi încercând să avorteze ilegal, cealaltă căutând s-o ajute. Una punându-şi viaţa în primejdie, am­be­le riscându-şi ibertatea. Filmul poartă posttitlul: "Amintiri din Epoca de Aur". Am stat la film pentru a treia oară. Am sim­ţit, în întuneric, din modul în care spectatorii nu suflau şi nu se clinteau în scaune, forţa unui film care nu poate fi imitat ori repetat. Dureroase, dar adân­ci­te în inima personajelor şi neirosind nici o clipă din naraţiune, aceste 113 minute m-au făcut să retrăiesc epoca Ceauşescu ca şi cum m-aş fi injectat cu un drog al amintirilor fizice. De-a lungul anilor trăiţi la Hollywood, am vizionat, la DGA şi Writers Guild of Ame­rica (WGA), propriile mele filme şi ale mul­tor altor cineaşti. Niciodată n-am simţit pentru filmul alt­cuiva, oricât de reuşit, incredibila imersiune în poveste, pe care am simţit-o din nou, miercuri seară. Americanii neavizaţi din sală, regizori, ori regizori asistenţi, ori profesio­nişti din domeniul cinemato­gra­fiei, greu de impresionat, abia respirau, consfinţind cât de veridică era umanita­tea anonimă din film. Ridicându-se la acelaşi barem stilistic cu cele mai bune filme "sociale" ale ultimelor decenii (deşi filmul lui Mungiu e mai reuşit ca studiu psiholo­gic), la acelaşi etaj de sus cu Amo­res Perros, din Mexic, Cidade de Deus, din Brazilia, Tstotsi, din Africa de Sud – toate filmate în tragicul spaţiu al unor naţiuni "supravieţuitoare", toate pe aceeaşi temă: regăsirea umanului într-un peisaj de rui­ne. S-a stat mult după vizionare, la între­bări şi răspunsuri. Am menţionat alţi cineaşti români care-mi plac. Mitulescu, Puiu, Caranfil nu sunt binecunoscuţi aici, dar am simţit din suflul sălii, aproape hămesit după explicaţii, cum România imaginară în care azi explo­dea­ză un nou val filmic ("Ce regizor grozav, dar ce ac­tori grozavi, unul şi unul, de unde atâta talent" – a exclamat cineva, şi sala a râs), va fi curând tot mai puţin imaginară. Nu­mai prin artă poate o naţie ca America să cunoască alte naţii fără să le reducă la bâr­fă ori anecdotă, ori la gastronomie exo­tică. Filmul românesc începe să indu­că ideea că România este o ţară complexă şi surprinzătoare, iar orbita ei în istorie e o lecţie de viaţă. Miercuri seară, în întu­ne­ricul sălii la Uniunea Regizorilor Americani, m-am simţit ca americanii de lângă mine: înduioşat şi uimit.