Semnificatiile revolutiei romane (II)

Ambivalenta revolutiei din decembrie 1989 a constat in faptul ca geneza pluralismului a coincis cu o regrupare panicat-autoritara a nomenclaturii.
Hibridarea revolutiei din decembrie cu ceea ce putem numi o deghizata lovitura de stat pe fondul aparentului "vid de putere" este persuasiv discutata de Ruxandra Cesereanu. Autoarea citeaza astfel analiza fostului ambasador francez la Bucuresti, Jean-Marie Le Breton ("Sfarsitul lui Ceausescu. Istoria unei revolutii", 1997), pentru care revolutia s-a derulat in doua faze. Prima, sa o numim eroic-radicala, urmata de o a doua, cand fortele deziluzionate ale vechiului sistem, dar si unii dintre cei intrati in joc pe creasta valului istoric isi impun dominatia asupra structurilor de putere postcomuniste. Scrie astfel diplomatul francez: "Sunt convins ca nodul acestei a doua faze a revolutiei se gaseste in negocierile inevitabile dintre Securitate si oamenii aparatului de partid, pe de o parte, si «grupul» Iliescu, pe de alta, acesta din urma avand marja sa de manevra limitata de asteptarile populare dupa zilele revolutionare si de prezenta alaturi de el a intelectualilor «purtatori ai constiintei nationale». Se noteaza decizii precum suprimarea aproape imediata a pedepsei capitale, blandetea fata de personalul executant si o presupusa "slabiciune constanta a noii Puteri in fata razmeritei". Nu stiu exact cum putem masura aceasta "slabiciune". In fond, noua Putere controla Armata si, o data cu integrarea securitatii in cadrul acesteia, detinea si controlul asupra detestatei institutii. Printr-o televiziune aservita si prin alte mijloace propagandistice incerca sa-si construiasca legitimitatea.

Ceea ce stim este ca una din semnificatiile revolutiei din decembrie 1989 a fost tocmai resurectia mult timp agresatei si umilitei societati civile romanesti. De la bun inceput, noii guvernanti se manifesta alergic in raport cu exigentele si revendicarile grupurilor de revolutionari si de intelectuali critici (ma refer in primul rand la Grupul pentru Dialog Social, privit de noua echipa drept un inamic sau, in limbajul epocii, "o sursa de instabilitate"). Linistea, stabilitatea, "reconstructia" pe fondul unui sistem dominat de partidul mare (FSN) sunt sloganele pe care noua Putere le utilizeaza intens. Isi atribuie chiar statutul de forta anticomunista, uzurpand astfel un titlu la care era prea putin indreptatita. Reconstituirea partidelor istorice este imediat acompaniata de pulverizarea spatiului politic si aparitia a zeci de grupuscule cu pretentii de a reprezenta si ele partide reale. Fictiunea pluripartidismului este utilizata spre a submina partidele istorice, inainte de toate PNTCD. Curand dupa naruirea vechiului sistem, noii guvernanti declara ca nu sunt dispusi sa imparta o putere pe care o detin doar datorita prezentei lor fizice in sediile aparatului guvernamental si relatiei speciale cu varfurile Armatei.

Lovitura de stat la care ma refeream (pomenita si de Nicolae Ceausescu in timpul simulacrului de proces incheiat cu executia fostului dictator si a sotiei sale in ziua de 25 decembrie) nu era una de tip clasic. Aici, Ion Iliescu are partial dreptate. O lovitura de stat ar fi insemnat o actiune de genul celei organizate in noiembrie 1989 in Bulgaria, unde Todor Jivkov a fost debarcat si inlocuit in fruntea partidului cu Petar Mladenov. In PCR nu a existat o asemenea aripa de tip reformator si scenariul bulgar era imposibil de realizat. Pentru camarila lui Ceausescu, speranta consta in venirea la putere a "delfinului" Nicu. Deci, cand vorbesc de lovitura de palat (ori de stat), ma gandesc la trecerea armatei si securitatii de partea grupului care avea sa se coaguleze sub numele de consiliu al FSN (in special Ion Iliescu, Petre Roman, Martian Dan, Virgil Magureanu, Gelu Voican si alti cativa, intre care azi uitatul Cazimir Ionescu). Pluralismul era doar o concesie temporara. A trebuit lupta anilor urmatori pentru a deschide spatiul politic si a recunoaste ca revolutia initiala fusese nu doar o explozie haotica de nemultumire, ci o actiune colectiva cu scopuri radical anti-totalitare (anticomuniste).

O alta carte recenta, datorata cercetatorului britanic Peter Siani-Davies, ofera o perspectiva riguroasa si nuantata asupra miturilor si realitatilor revolutiei romane. Intitulata "The Romanian Revolution of December 1989" (Cornell University Press, 2005), lucrarea se opune tentativelor de relativizare a semnificatiilor evenimentelor respective. Citez din concluziile cartii: "Suma revolutiei este mult mai mult decat teroristii si Frontul Salvarii Nationale, si orice studiu care nu recunoaste acest lucru risca sa diminueze rolul miilor de oameni care au iesit cu curaj pe strazi pentru a-l sfida pe Ceausescu. Acesti protestatari au fost cei care au facut revolutia romana din decembrie 1989 si, in ultima instanta, o parte din acestia au fost cei care au asigurat radicalismul evenimentului". Ceea ce realizeaza atat Ruxandra Cesereanu si Peter Siani-Davies este tocmai necesara accentuare a faptului ca sfarsitul tiraniei nu s-a petrecut in urma unor manevre de culise, ci ca urmare a unei altruiste si neinfricate revolte de masa care, prin consecintele sale, a fost in chip cert revolutionara.