Semnificatiile revolutiei romane (III)

Revolutia din decembrie 1989 a dus la un conflict acut intre cei care doreau o democratie pluralista si sustinatorii unei "democratii autoritare". In urma deschiderii spatiului politic, o data cu prabusirea dictaturii, in Romania a urmat o perioada de confruntari, unele chiar violente, intre partizanii pluralismului de tip vestic, inclusiv adeptii monarhiei constitutionale abolite abuziv de comunisti, si cei ai unui "despotism luminat". Acestia din urma, grupati in jurul liderilor FSN, si in primul rand in jurul grupului Iliescu-Martian Dan-Petre Roman, au pariat pe un model autoritar reformat. "Fara isme si fara partide", proclama Silviu Brucan. Ion Iliescu cerea o "democratie originala", afirmand ca pluralismul politic ar fi vetust. In ianuarie 1990, FSN mobilizeaza muncitorii de la IMGB si alti mamuti industriali stalinisti pentru a intimida partidele democratice si societatea civila.

Ceea ce vreau sa subliniez este ca liderii FSN erau tributari modelului mental leninist de tipul "care pe care". Mai mult, formati in scoli de tip bolsevic, ei nu aveau nici un fel de rabdare ori intelegere pentru actiunile politice spontane. Asemeni lui Lenin, ei jurau pe un monolitism pe cat de persistent, pe atat de greu avuabil. FSN se pretindea democratic, insa formulele politice pe care le practica si incuraja erau de tip autoritar. Noul regim politic era asadar unul hibrid, in cel mai bun caz de genul "autoritarismului competitiv", despre care se scrie masiv in literatura politologica. Oroarea de "fortele stihinice" ale revolutiei era dimensiunea fundamentala a acestei matrici comportamentale. Antitotalitarismul era mai degraba un slogan oportunist decat o convingere reala intre sprijinitorii FSN. Ceea ce la Budapesta, in perioada Revolutiei maghiare din octombrie-noiembrie 1956, se petrecuse in decursul a zece zile, anume destramarea monopolului puterii in mainile unui singur partid, avea sa dureze in Romania mai bine de cinci ani. Una dintre cauze - desi nu singura - a fost continua agresiune simbolica exercitata de FSN (si de diversele sale incarnari ulterioare) impotriva opozitiei democratice. Expresii de genul "o anumita parte a presei", "golani" si cate altele tradau aceeasi aversiune in raport cu ideea diversitatii si a competitiei libere a valorilor si opiniilor.

Opozitia era criminalizata, prezentata in chip continuu ca forta subversiva. Procalmatia de la Timisoara, manifestul directiei radicale din traditia Revolutiei romane, deci a acelor forte care cereau accelerarea procesului de de-totalitarizare a societatii si de purificare morala, era respinsa vehement, iar autorii erau ponegriti in fel si chip. Slabiciunea noii puteri, calcaiul lui Ahile in fond, era originea ei obscura. Ca si predecesorul sau istoric, PCR, Frontul traia sub semnul deficitului de legitimitate. Alegerile din primavara anului 1990 ii vor asigura evident o legitimitate electorala, insa Romania va ramane, cel putin pana in 1996, o "electocratie" (termenul lui Karen Dawisha), dominata de un partid gigantic - ceea ce eu numesc o megaformatiune de tip concern politic cu o ideologie postleninista confuza si baroca, care controla deopotriva piata economica si pe cea simbolica. Statul de drept intarzia sa se constituie intr-o realitate palpabila.

Problema centrala a noii puteri era incapacitatea de a intelege logica istoriei, faptul ca vechile metode de conducere (pe baza de conformism, obedienta si constrangere) fusesera abandonate in celelalte state candva sovietizate. De aici si tergiversarile in raport cu adevaratele reforme. Guvernul roman a incercat sa mearga in aceasta directie, in special in 1991, insa s-a prabusit ca urmare a mineriadei din septembrie. Reactiile de respingere a pluralismului au atins cote paroxistice in perioada asociata cu manifestatia din Piata Universitatii (aprilie-iunie 1990). Opozitia il vedea pe Ion Iliescu drept principalul arhitect al perpetuarii unui "cripto comunism" intolerant si obtuz. La randul sau, acesta nu facea nimic ca sa schimbe aceasta imagine (chiar dimpotriva, mai ales prin recurgerea la factorul extralegal al minerilor). Perceptiile mutuale, intemeiate pe memorii complet diferite ale dictaturii comuniste, duceau la o stare de incompatibilitate intre principalii actori politici. Pentru fesenisti, revolutia fusese o actiune de lichidare a exceselor regimului Ceausescu. Pentru PNTCD si manifestantii anticomunisti, mesajul revolutionar, pecetluit de sangele martirilor, era unul al rupturii totale cu trecutul si al identificarii responsabililor pentru ororile totalitare. De aici si tensiunile in fond insurmontabile ale perioadei. Cu timpul, aceste diferente se vor atenua, insa nu vor disparea. Cum vedem azi, chiar si dupa cateva decenii, in Mexic, Argentina, Brazilia si Uruguay, ranile trecutului pot fi negate sau ocultate, nu insa si vindecate prin tacere. In chip inevitabil, ce s-a petrecut in decembrie 1989, ca si adevaratele mecanisme implicate in asemenea momente precum Targu-Mures si mineriadele din 1990, 1991 si 1999, trebuie sa revina in discutiile publice (istorice si politice). O democratie normala nu poate functiona pe baza eternizarii uitarii.