Solidaritate ca-n Milk

Oare se poate întâmpla şi în România cum s-a întâmplat cu Milk?, se întreba Ioana, colega mea, după ce a văzut filmul în care Sean Penn era activistul gay la a cărui înmormântare jumătate din San Francisco ieşise în stradă.

Ioana citise articolele vremii, ştia despre Milk, dar întrebarea ei nu făcea referire la militantismul pe care-l implica activitatea primului funcţionar gay din administraţia americană. O interesa solidaritatea umană; oamenii care ieşeau în stradă pentru un gând, pentru o idee.

Ieri-dimineaţă, Bulevardul Ştefan cel Mare era blocat. Şi cred că a fost una dintre puţinele zile în care nimeni nu s-a supărat că a avut nevoie de mai mult de o oră ca să parcurgă drumul Bucur Obor-Perla. Multe dintre maşinile care erau în trafic aveau în geam fotografia lui Marian Cozma. În cartierul din spatele Circului, la multe ferestre e de la începutul săptămânii fotografia lui. Sper că specialiştii în media şi sociologii vor analiza cândva cum s-a ajuns aici.

Oricât i-aş supăra pe pasionaţii de handbal şi pe cei care se sperie de unele lucruri spuse pe nume, mai scriu o dată: pe băiatul ăsta, până acum două săptămâni, nu-l ştia multă lume. Nu era o vedetă, n-avea notorietatea lui Ştefan Iordache, nici măcar pe a lui Dobrin, ca să mă întorc la sport. Era cunoscut în lumea sportului, dar putea merge liniştit pe stradă fără să i se ceară autografe. Şi-avea şi probleme cu antrenorul naţionalei de handbal, care nu-l prea plăcea. Acum ştie o ţară întreagă de el şi, mai mult decât atât, mulţi au ieşit în stradă pentru înmormântarea lui.

E uşor să spui că au ieşit în stradă fanaticii sportivi, membrii galeriilor; oamenii ăştia au oricum o disponibilitate emoţională specială, trăiesc cu pasiune evenimentele din viaţa membrilor echipelor lor. Dar n-au ieşit numai ei. Iar ferestrele cu fotografia lui Marian Cozma nu erau doar ale fanaticilor din sport. (Chiar aşa, de unde au făcut rost de fotografia aia? Sper să scrie cineva o poveste despre asta).

E la fel de uşor să spui că televiziunea i-a scos în stradă mediatizând agresiv întâmplarea. Dar la înmormântarea lui Ştefan Iordache nu s-a blocat accesul la Universitate, deşi trupul lui a fost găzduit de Teatrul Naţional o dimineaţă întreagă.

Undeva, ceva s-a întâmplat. Tatăl sportivului e un om cu atât de mult bun-simţ, de-ţi vine să-l îmbrăţişezi. Direct, ferm, cu lacrimile la vedere, dar afişate cu o demnitate ce te doboară pur şi simplu. E posibil ca şi fiul să fi fost la fel. Dar oamenii din stradă nu-l ştiau cum e, aşa că altul a fost motivul pentru care au ieşit. Poate că aveau nevoie de ceva pentru care să iasă în stradă. Când am văzut secvenţa finală din Milk, cu zecile de oameni pe străzile din San Francisco mergând pe stradă cu lumânările aprinse, am spus: cam patetic, un final american, pentru un film un pic militantist.

Acum, cu oamenii în stradă la doi paşi de mine, nu mi se mai pare la fel. Şi mă bucură, dar mă şi sperie.