Sondajele de opinie evlavioase

Sondajele de opinie comandate de partide sunt cel mai nedemocratic mijloc de a tulbura apele şi de a reorienta totodată gândirea publică în direcţia agreată de grupurile de putere care le plătesc. Sunt ca şi cablurile şi antenele din casa omului: aduc ceva, dar şi scot ceva dinăuntru. Cablurile aduc electricitate, internet, telefonie şi televiziune, dându-i, cui are interesul să ştie, o mulţime de date privitoare la ce este, cum este, ce face şi ce are stăpânul casei.

Nu toate întrebările din sondajele de opinie sunt viclene. Ar trebui să-i bănuim pe sociologii care le întocmesc de un exces de motivaţie şi inteligenţă. Angajaţii instituţiilor de sondare a opiniei publice sunt nişte oameni şi ei şi procedează adesea ca nişte funcţionari înăcriţi în practici care le aduc o pâine, nu însă şi mari satisfacţii profesionale.

În sondajele, care ar trebui să probeze cum creşte sau cum scade încrederea românului în instituţiile statului, întrebările privind încrederea în biserică şi armată sunt mereu aceleaşi, din 1990. Dacă le cercetăm mai atent, putem conchide că ar fi fost la fel de potrivite ori, mai bine zis, de nepotrivite şi înainte de 1990. Biserica s-a schimbat mult şi nu în chipul care s-o facă mai respectată. Armata e toată pe leafă şi nu mai culege porumbul. Totuşi cele două întrebări, referitoare la încredere - dacă e mare, potrivită sau mică -, îl obligă de douăzeci de ani pe cetăţean să ignore esenţialul, şi anume că nici biserica şi nici armata nu mai sunt o problemă naţională de încredere. Normal ar fi ca subiecţii să fie întrebaţi dacă  au încredere în NATO, fiindcă în NATO se hotărăsc toate. Cât despre biserică, e mai bine să nu punem întrebări pravos-lavnice, la cât de politice, lumeşti şi financiare au devenit funcţiile ei. Ar fi însă cu adevărat util să aflăm ce crede populaţia despre preocupările electorale ale ortodoxiei noastre şi despre legăturile sale cu puterea. Sondajele de opinie, privitoare la încrederea în biserică şi armată, dacă nu-s făcute dinadins, ca nu cumva să-l trezească pe alegătorul majoritar din lungul său somn social, atunci e sigur că sunt făcute degeaba. De două decenii, ele dovedesc cu totul altceva decât încrederea. Dovedesc un gen de evlavie naţională, vizavi de două icoane conceptuale: biserica şi armata. În alte ţări, în cele catolice bunăoară, un asemenea mod de a testa relaţia afectivă cu aceste două instituţii ar fi sancţionat de media şi de cetăţeni. Sondajele aflării în treabă  amintesc de didactica mărginită din şcoală, când eram întrebaţi: Nu-i aşa că Ştefan cel Mare e cel mai mare domnitor român? Eram întrebaţi în parte, dar de răspuns răspundeam "Da", împreună cu toată clasa, fiindcă întrebarea conţinea şi răspunsul.

Eu nu înţeleg de ce sociologii noştri nu se întreabă pe drumul cel mai scurt "Nu-i aşa că aveţi tot 90% încredere în biserică şi armată?". Ca să nu se ridice naibii vreun alegător mai treaz, unul ca mine, şi să se mire cât de adormiţi pot fi uneori paznicii de la uşa raţiunii.