Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Prima si ultima oara cand am purtat palarie a fost la unul din balurile de sfarsit de an ale Academiei Catavencu. E impropriu sa spun ca am purtat-o. Trebuind sa ne costumam, fiecare pe o idee proprie, noi, redactorii revistei, am apelat la depozitele de recuzita ale Teatrului National, iar eu am probat, cu aceasta ocazie, ca un infometat, toate palariile din rafturi.
Avem fiecare cate o nevoie indelung nesatisfacuta de ceva, de care ne dam seama la un moment dat sau murim cu o frustrare fara sa stim niciodata dupa ce am tanjit. Mi-am da seama atunci cat de dorit eram sa port palarie. Mai bine zis, cat de dorit eram sa arat si eu o data nu ca un anonim, ci ca un domn de odinioara cu palarie.
In ultima clipa, am returnat costumul negru de amploaiat de la inceputul veacului al XX-lea si palaria de fetru corespunzatoare si am imbarcat, cu sentimentul ca pierdeam o batalie si ca de alta de castigat n-o sa mai am parte, o uniforma de aviator.
I-am admirat, inca de copil, pe barbatii cu palarie. Cativa scriitori si pictori purtau dintotdeauna palarii. Erau vremurile in care, in mediile artistice, faptul semnifica un gen superior de fronda. Prin anii 1970, securistii si niste oameni ai muncii, tampiti bine de excesele ideologiei comuniste, umblau pe strazi cu foarfecele dupa tinerii cu plete si cu blugi si ii aduceau pe calea cea buna scurtandu-le parul si spintecandu-le blugii. De barbatii cu palarii nu se atingeau. Ori nu primisera indicatii in acest sens, ori palariile ii timorau. Si nu atat palariile, cat lumea pe care o evocau ele, cu eleganta si nostalgie. Destul curaj ca sa port si eu palarie insa n-am avut.
Intr-o vineri, la finele lui noiembrie, la targul de anticuri de pe Soseaua Kiseleff, am probat iarasi cateva palarii cu staif de epoca. M-am privit in oglinda si ce-am vazut in ea m-a tulburat. Nu eram altul, eram acela care ar fi trebuit sa fiu mai demult si nu indrazneam. Nu palaria in sine facea diferenta, ci starea de palarie. E destul sa ne imaginam cu basti de tractorist sau cu sepci de piele de activisti bolsevici ca sa realizam starea de basc, starea de sapca, starea de caciula mocaneasca… Si, fireste, starea de palarie. Langa mine, prietenul meu Stelian Nistor a fortat momentul si mi-a cumparat el palaria de fetru Westbury, palaria aceea de domn interbelic, pe care altfel as mai fi ratat-o o data. Una noua si de la mama ei, adusa in Romania de negustorii care vaneaza solduri de lux. O voi purta din cand in cand, nu pana ma voi obisnui eu cu ea, ci pana ce se va obisnui lumea cu mine. Existand formula 'gabori cu palarie', e probabil ca si eu sa ma pricopsesc cu formula 'Tudor cu palarie'.
Nu numai ca lumea va incepe sa gandeasca altfel despre mine. Si eu voi rectiona altfel la ce gandeste lumea despre mine. In romane, eroii incep sa duca o noua viata dupa un incident major, o drama, o mare iubire. In lumea reala, e de ajuns uneori si o palarie.
