Staţiunea spaţială Moneasa

Săptămîna asta am văzut la televizor (deformaţie profesională, vă asigur, nimic deliberat) o poveste despre staţiunile de odihnă şi tratament, dacă mai ţineţi minte clişeul. O poveste despre ziduri crăpate, buruieni, ruine, geamuri sparte – nici bomba cu neutroni nu s-ar fi descurcat mai bine să pustiască locul. Poveştile de la Moneasa ori Borsec încep în anii ’60 cu grija pentru arterită a partidului şi statului şi se termină cu vreun director de după Revoluţie, care trage tot ce poate în buzunarul lui, după care fuge lăsînd în urmă cochilia hotelului, în care nici prizele n-au mai rezistat în pereţi.

Săptămîna asta am văzut la televizor (deformaţie profesională, vă asigur, nimic deliberat) o poveste despre staţiunile de odihnă şi tratament, dacă mai ţineţi minte clişeul. O poveste despre ziduri crăpate, buruieni, ruine, geamuri sparte – nici bomba cu neutroni nu s-ar fi descurcat mai bine să pustiască locul. Poveştile de la Moneasa ori Borsec încep în anii ’60 cu grija pentru arterită a partidului şi statului şi se termină cu vreun director de după Revoluţie, care trage tot ce poate în buzunarul lui, după care fuge lăsînd în urmă cochilia hotelului, în care nici prizele n-au mai rezistat în pereţi.

Pentru toate astea, explicaţia oficială e că statul e incapabil să administreze, ori măcar să numească directori cît de cît bipezi, nu vorbim de competenţi. Însă e ceva mai mult decît atît, o cauză economică simplă şi care garantează în acelaşi timp că staţiunile nu vor mai fi niciodată ce au fost.

Primu lucru: clientela. Aceste staţiuni erau practic subvenţionate de două ori de stat: o dată, prin susţinerea reţelei de vînzări (care genera aşa-numitul bilet de la sindicat ori de la casa pensionarilor).

Şi-a doua, prin subvenţionarea funcţionării lor, de la salarii şi pînă la pîinea mucegăită livrată chiar şi-n zilele de glorie din anii ’70. Cînd statul n-a mai avut bani de ele, staţiunile au fost nevoite să se uite, cu groază, în portofelul pensionarului. O privire e şi-n ziua de azi de ajuns, aşa că multe s-au închis, resemnate. Puţine au înţeles că şi între pensionari se conturează distincţii în funcţie de venit şi aproape nici un stabiliment fost de stat n-a înţeles că trebuie să meargă în sus cu calitatea, spre un produs mai degrabă premium, pe care pensionarul, fost colonel de armată cu 30 de milioane pensie, mai degrabă şi l-ar permite şi l-ar şi cere…

Al doilea motiv: tratamentul. Chiar dacă nu vă vine să credeţi, pînă şi pensionarii au aflat între timp de medicamente. Ele se vînd la farmacie, ei se bat pentru subvenţionarea lor. Acolo se duce acum războiul cu oasele ruginite şi durerile de pîntece, nu în staţiuni cu leacuri cel puţin dubioase, ca să nu spun mai mult, că oricum vor sări medicii balneari de trei coţi! Staţiunile sînt, dacă vreţi, ce-a mai rămas din superstiţiile naţionale ale leacurilor băbeşti. Sînt ultimul refugiu al clienţilor de vraci, nu de doctor, speranţa celor fără de carte multă sau a celor cu prea multă nostalgie pe pereţii îngroşaţi ai arterelor. Industria lor s-a prăbuşit şi datorită lui Pfizer, UCB sau Merck…

La o mulţime de uscături, pădurea asta are şi copaci întregi. Olăneştiul, de exemplu, e din nou o putere turistică locală, datorită peisajului şi investiţiei private, şi oarecum şi-a izvoarelor. Fostul hotel de stat e cam fără speranţă, însă în vilele private trag acum pensionarii cu copii în America şi bani de vacanţă.

Am zis vacanţă, nu tratament. Pentru aşa ceva, în secolul 21, se recomandă spitalul.