Statul de drept şi lupta împotriva corupţiei

Statul de drept presupune obligaţia fiecăruia de a se conforma normelor de conduită stabilite de comunitate. Corupţia este încălcarea respectivei obligaţii, abaterea de la normă. În sens restrâns, corupţia se referă la transferul nelegitim al banului pu­blic în buzunare private.

Dacă statul de drept include şi mij­loa­cele necesare reprimării co­rup­ţiei, adică garanţiile respectării nor­mei, în forma sa modernă şi de­mo­cratică, acesta codifică şi o serie de principii şi standarde menite a asigura echilibrul între drept şi dreptate. Principiul că fiecare este cinstit până la proba contrară sau cel potrivit că­ru­ia este preferabilă absolvirea unui vinovat decât pedepsirea unui nevinovat exprimă asemenea exigenţe.

Dimpotrivă, statul dictatorial îm­par­te societatea în hoţi prinşi şi hoţi ne­prinşi încă, bănuiala fiind suficientă spre a conduce la condamnare. În­lăturând prezumţia de bună cre­dinţă, mentalităţile dictatoriale răs­toar­nă şi sarcina probei (acuzatul trebuind să-şi dovedească nevinovăţia, iar nu acuzatorul să-şi probeze acu­ze­le) spre a ajunge chiar la negarea dreptului la apărare. Dacă suspiciu­nea este suficientă, la ce mai este ne­voie de apărare?! Recunoaşterea ar fi mai potrivită. La nevoie, ea poate fi smulsă prin tortură. Procedură justificată prin aceea că suspectul care îşi neagă vina nu face decât să îngreuneze mersul "justiţiei". (sic!)

Evident, un asemenea sistem naş­te tot corupţie. Este corupţia puterii ca­re, spre a se consolida, lărgeşte ar­bi­trar cercul suspecţilor. Din scop no­bil lupta împotriva corupţiei d­e­vi­ne mijlocul prin care concurenţii sau oponenţii sunt scoşi din joc.

Există oare un stat de drept dictatorial? Dictatorii au susţinut mereu că au aplicat legea. Este adevărat! Nu­mai că între forţa dreptului şi dreptul forţei au pus semnul egalităţii. De ace­ea corupţia este intrinsecă unui asemenea sistem. În desprinderea de comunism, re­voluţionarii români (este vorba despre cei care au schimbat sistemul prin legi şi instituţii noi, iar nu doar de con­testatarii din stra­dă) au ridicat la rang constituţional prezumţia de ne­vi­no­văţie, dreptul la apărare, dreptul la propria imagine, dar şi regula că ave­rea este licită dacă nu se dovedeşte con­trariul ori că în caz de dubiu de­ci­zia se pronunţă în favoarea acuza­tului.

Iată de ce nu pot produce decât fiori de groază declaraţii precum cele ale aşa-zişilor "reformatori" din PDL sau ale procurorului general, care vor să facă din aşa-zisa "suspiciune în­temeiată" (cine şi cum decide ce este şi ce nu întemeiat în materie de sus­piciune?!) baza decăderii din drep­turi a acuzaţilor sau să introducă în Constituţie ideea că averile sunt ili­cite dacă proprietarul nu-şi do­ve­deşte inocenţa.

Nemulţumiţi de guvernarea actu­a­lă, mulţi români vor privi cu simpatie asemenea propuneri, ne­în­ţe­le­gând că eşecurile unor guverne nu sunt eşecul unui sistem şi acceptând să arunce copilul o dată cu apa murdară. Cum se face însă că "reformatorii" democraţiei care predică în­toar­cerea la dictatură sunt aceiaşi cu cei care au condamnat comunismul?! Răs­punsul este că sunt impostori atât ca democraţi, cât şi ca luptători anti­co­­rupţie. Adică sunt corupţi!