Statul social nu este statul social democrat

Statul social nu este statul "social-de­mocrat". Este statul modern, dez­vol­tat democratic şi capitalist. Nu exis­tă nici un  "stat liberal", diferit de sta­tul social. Ci doar soluţiile de a asi­gura tot sunt diferite.

O nouă lozincă tinde către un loc de frunte în discursul politic promovat de actuala guvernare şi de vocalii săi susţinători intelectuali: "moartea statului social". România, afirmă ei, şi-a irosit resursele încercând să fie un stat social, care nu este decât o nostalgie după statul comunist, devenind un stat asistenţial, în care oamenii, în loc să muncească, aşteaptă po­me­ni­le guvernanţilor. Avem nevoie de un stat nou, a afirmat Traian Băsescu, care nu mai este responsabil de toţi ce­tăţenii săi. Din politicile pe care le-a promovat până acum putem stabili cu uşurinţă faţă de care cetăţeni ac­tuala guvernare consideră că sta­tul nu mai este responsabil: pensionari, bol­navi şi persoane cu handicap, me­dici, profesori, poliţişti, militari şi func­ţionari publici, şomeri, emigranţi, romi, mame cu copii, întreprinzători cu care a încheiat contracte şi, bine­în­ţeles, faţă de adversarii politici care vor să târască România în prăpastia statului social. La un loc, este vorba despre cei 85% din cetăţeni care, conform sondajelor, consideră că România se îndreaptă într-o direcţie greşită, care trebuie schimbată.

Constituţia României vorbeşte atât despre statul social, cât şi despre economia de piaţă, deci un echilibru între justiţia socială şi dinamismul economiei private.

Dar accepţiunea utilitaristă şi pri­mitivă a lui Traian Băsescu şi a corului antic care îl însoţeşte, prin ca­re nevoia evidentă de eficienţă sporită a funcţionării statului echivalează cu afi­rmarea individualismului şi a profi­tu­lui în detrimentul interesului şi bi­nelui comun, trebuie respinsă de toţi cei care cred în valorile umaniste ale în­crederii şi reciprocităţii, valori fundamentale ale modelului socio-economic european.
Căci nu există decât trei feluri de ţări: (i) cele în care statele pun po­pulaţia în slujba unei ideologii, precum statul comunist, şi nu este responsabil în faţa nimănui; (ii) cele în care statele pun populaţia în slujba unei oligarhii şi este responsabil faţă de această minoritate; (iii) sta­tul social (welfare state) în care statul este în slujba populaţiei şi este responsabil de toţi cetăţenii săi. Iar eu sunt ferm convins că în decembrie 1989, când a răsturnat regimul politic comunist, în 2004, când a fost pri­mi­t­ă în NATO şi a încheiat negocierile de aderare, şi în 2007, când a devenit membră a UE, România a optat de fiecare dată pentru statul social.

Statul social înseamnă trei lucruri: dezvoltare, democraţie şi capitalism. Dezvoltarea înseamnă o populaţie educată, sănătoasă, cu bătrâneţea asigurată, cu timp şi resurse alocate culturii, ştiinţei şi artelor, slujită de o administraţie corectă şi eficientă şi de o justiţie competentă şi neangajată politic. Democraţie politică înseamnă că populaţia este cea care stabileşte nu numai cine ocupă locurile în Parlament şi în fotoliul de la Cotroceni, dar şi care este direcţia în care trebuie să se îndrepte România. Iar capitalism economic înseam­nă că piaţa, nu clientelismul, eficienţa eco­nomică, nu fidelitatea politică, in­te­resele economiei, nu interesele unui grup politic, vor distribui re­sur­sele. Pentru a obţine toate acestea, statul trebuie să educe populaţia, căci nu se poate face economie modernă cu analfabeţi, statul trebuie să asi­gure să­nătatea populaţiei, altfel vor plăti angajatorii, statul trebuie să cons­truias­că autostrăzi, căi ferate, porturi etc., altfel nu are economie, sta­tul trebuie să garanteze economiile de­puse vreme de peste 30 de ani de pen­sionari, statul trebuie să blocheze in­tervenţia politică în justiţie şi ad­mi­nis­traţie, şi tot el trebuie să asigure se­curitatea cetăţenilor şi a familiilor lor. Şi mai ales statul este cel care, prin politicile sale economice, trebuie să acţioneze pentru crearea de lo­curi de muncă pentru cetăţenii săi. Nu ca zilieri în agricultură şi, mai nou, şi în activităţile industriale, cum pa­re să îşi propună noul cod al mun­cii, cel "flexibilizat". Ci locuri de mun­că stabile, cu înaltă calificare şi ridica­tă productivitate a muncii. Citiţi me­mo­riile lui Alan Greenspan, care nu­mai de simpatii neocomuniste nu poa­te fi bănuit, şi o să vedeţi ce-l preo­cu­pa cel mai mult pe "boss-ul" capita­lis­mului american: nu rata inflaţiei, cum ar putea crede partizanii morţii sta­tului social, ci rata şomajului, fără zi­lieri şi fără angajaţi de probă trei luni.

România încă nu este un stat so­cial, un stat capabil să asigure ce­tă­ţe­nilor săi educaţia, sănătatea, securita­tea socială, cultura şi susţinerea in­ter­naţională de care are nevoie o eco­nomie capitalistă modernă şi o socie­tate capabilă de dezvoltare. România nu este încă o economie matură de piaţă. Să construim un stat social şi o economie competitivă este prima şi cea mai mare obligaţie a clasei po­li­tice româneşti. şi cum actuala gu­ver­nare nici nu vrea şi nici nu poate să o facă, atunci ea trebuie schimbată cât mai urgent, şi nu definiţia constituţională a naturii statului şi, cu atât mai puţin, modul de alegere a preşe­dintelui.