Strategii greşite

Aproape în fiecare an, la Eurovision ne trezim că suntem cu un pas în urmă. Când câştigă o piesă cu influenţe orientale, facem şi noi, cât se poate de repede, o piesă cu influenţe orientale, cu care, desigur, la ediţia următoare nu mai impresionăm pe nimeni. Când ia trofeul o piesă modernă, de cluburi, adaptăm şi noi rapid notele pe portativ şi instrumentele în spatele vocii, ca să nu cumva să ratăm şansa de a spera că ritmul pe care îl prezentăm pe scenă va trece drept original şi va primi voturi. Apoi, după ce ni se confirmă că nu merge aşa, în loc să recunoaştem că am ales strategia greşită, dăm vina exclusiv pe votul geopolitic. Şi întoarcem spatele tuturor celor care ne cer explicaţii, alegând să ne considerăm jigniţi de neîncrederea celor din jur.

Am mers, în acest 2013, la Eurovision, cu o piesă controversată. Unora le-a plăcut, pe alţii i-a făcut să privească mai mult cu amuzament momentul. Am cântat, normal, în engleză, aşa cum e la modă, aşa cum ne place nouă, ca nu cumva să fim înţeleşi greşit, ca nu cumva să ne creadă continentul patetici sau naţionalişti. Ne ferim de limba noastră ca de boală. Până şi artiştii din Ungaria, care nu au un grai tocmai melodios, au cântat în maghiară. Ce să mai spunem de Moldova noastră, care a participat cu un cântec în… română! Şi s-a clasat mai bine decât noi. Cu un spectacol care a semănat bine cu cel al delegaţiei române, dar cu o voce feminină curată şi cu o limbă română clară, a adunat puncte din mai multe ţări şi a terminat pe un loc 11 care-i aduce cinste. Noi, cu toate compromisurile coregrafice pe care le-am pus tacticos la cale, am încheiat concursul fix la mijlocul clasamentului, aşa cum anunţau cu un ton uşor ironic publicaţiile europene înainte de seara finalei.

Şi, totuşi, adevăratele suprize ale serii pentru România nu au fost trucurile coregrafice. Nu rochia lui Cezar Ouatu şi nici gesturile sale teatrale. Pentru prima oară de când ţin minte eu – recunosc, filmul memoriei mele s-ar putea să joace feste – România nu a primit nici măcar un punct de la Spania şi de la Israel. Pe vremuri, primeam de la aceste două ţări dacă nu punctaj maxim, măcar 8 sau 10 puncte cu care prindeam o gură de aer în clasamentul final. Acum, nimic. Nici măcar Moldova nu ne-a mai dat 12 puncte, cum se întâmpla de obicei, ca de la fraţi la fraţi. Ne salvară moralul, totuşi, grecii, care ne-au oferit neaşteptat 10 puncte, când nu ne mai tânjeam după nici un fel de cadou. Dacă tot veni vorba de greci, despre prestaţia lor în concurs nu se poate comenta prea mult, pentru că nici de această dată nu s-au lăsat duşi de valul modernului, ci au venit cu muzica lor, cu acorduri tipice, pe care tavernele încă mai au putere să le îngâne, în plin sezon, pe malul mării. Au umplut scena cu un cântăreţ tradiţional şi cu o trupă despre care se zvonea că ar fi de rock. Împreună, s-au jucat de-a muzica, de-a greaca şi de-a engleza şi, probabil, au smuls un zâmbet publicului. Noi de-a ce ne tot jucăm, de nu reuşim să ne ridicăm de la mijlocul clasamentuluiĂ De-a strategii, bineînţeles!