Tăcerea, ultima şansă

Tuturor ne place să fim căutaţi, să ni se aglomereze vorbele în discuţiile cu cei dragi, dar, la un moment dat, fiecare află care e adevărata tradu­cere a tăcerii. Nu, eu nu cred că tăcerea înseamnă da sau nu, nu cred că lipsa cuvintelor se poate pune într-o asemenea sinonimie, simplă, superficială. Tăcerea e mai mult decât atât. Uneori, liniştea dintre două priviri spune tot, spune, paradoxal, şi ce trebuie, şi ce nu trebuie, rezumă dialogul dintre inimă şi raţiune. Uneori, să taci în complicitatea cuiva apropiat e mai greu decât să vorbeşti, să înşirui cuvinte zadarnice.

Mi-era dor să tac, ca să mă audă cine trebuie. De ceva vreme, a devenit greu să mă abţin de la discuţii comune, pentru că mă simt mai bine, mai sigură pe mine, atunci când ştiu că vorbesc cu oameni care înţeleg ce vreau să spun, chiar dacă, din emoţie şi din grabă, nu-mi reuşesc întotdeauna formulările. Azi, după destule zile, am făcut din nou cunoştinţă cu tăcerea. Cu propria tăcere, pe care aproape o uitasem, pe care nu mai ştiam să o apreciez, pe care nu o mai înţelegeam cum trebuie. E bine să faci linişte în inima ta, din când în când să nu mai cheltuieşti energie şi timp pe explicaţii inutile, să nu mai cauţi pretexte ca să începi sau ca să închei discuţii, ci doar să comunici fără vorbe, riscând, e adevărat, să cazi în prăpastia uitării şi a obişnuinţei cu distanţa.

"Şi tăcerea e un răspuns", spun mulţi. şi eu am spus, cu siguranţă, asta. De ce? Pentru că există momente şi stări pentru care ne încăpăţânăm să găsim un răspuns şi, deodată, când vedem că nimeni nu vrea sau nu poate să ni-l dea, ni-l inventăm şi ni-l asumăm, incomplet, cum se întâmplă să ne vină în minte, ezitant şi irelevant. De fapt, tăcerea e un fel de mărturisire, un fel de ultim recurs la instanţele supreme ale inimii, un fel de ultimă şansă, acordată pe furiş, câteodată fără voie. După ore sau zile de tăcere mi se face un dor nebun de interlocutorii mei obişnuiţi, de emoţia cu care îi sun sau le răspund la telefon, de neliniştea pe care încerc să o înving când nu ştiu de ei, când nu le aud vocea, când nu le pot povesti ultimele activităţi banale pe care le-am bifat în rutina firească. Mi se face dor să reluăm dialogul, să ne prefacem plictisiţi unii de ceilalţi, ca să nu ne dăm de gol adevăratele sentimente, să uităm că e târziu pentru mărturisiri, să nu mai conteze cât e ceasul sau câtă noapte e afară, să ne putem vindeca arsura din piept cu un simplu apel de seară, să ne fie mai puţin greu, să nu mai plângem, să nu mai luăm totul atât de în serios, să nu ne condamnăm la nefericire eternă, să fim şi profunzi şi banali, să nu ne ferim de cuvintele frumoase, să credem din nou în pu­terea de a schimba ceva în bine, într-o lume aşa dezechilibrată şi cenuşie, să ne putem bucura, chiar şi cu distanţe între noi, de lumina şi de albastrul aceluiaşi cer şi să ne luăm rămas-bun, până la următoarea discuţie, de după o altă tăcere, până când ne va fi din nou dor şi nu ne vom mai minţi că putem şi singuri.

Nu e vorba despre laşitate. Într-adevăr, unii mai tac şi pentru că nu au curajul să spună până la capăt ce vor, de teama că vor fi judecaţi, că nu li se va înţelege pledoaria. Dar cei care fac asta au un altfel de a nu spune nimic, simptomele lor sunt altele, tăcerea lor nu e ca tăcerea despre care am vorbit, nu are nici început şi nici final, nu se conto­rizează în dor, ci în timp irosit, nu se vindecă printr-un simplu telefon, uneori nu se vindecă niciodată. Fără să-mi dau seama, am confundat, la un moment dat, tăcerile între ele. M-am lăsat purtată de scuze naive şi nu am vorbit, nu am dat mai departe ce-mi doream să afle şi alţii, nu am crezut că e atât de grav să ascunzi adevăruri mărunte şi să eviţi răs­punsuri la întrebări comune despre viaţă, despre timp, despre sen­timente. Acum, bineîn­ţeles, îmi pare rău. Uneori, îmi fac şi reproşuri din cauza asta.

Tac, nu foarte des, ca să-mi dau singură soluţia la îndoieli, ca să învăţ să mă cunosc, ca să le las şi altora vreme să mă cunoască, ca să mai apară un motiv de complicitate între mine şi cei de care îmi pasă, ca să nu forţez destinul şi cuvintele, ca să nu-i obosesc pe cei pe care i-am ales ca interlocutori definitivi, ca să nu mă pierd în atâtea gânduri contradictorii. Tac, ca să am răbdare, mai târ­ziu, să-mi înţeleg tăcerea.