Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Nu-ţi poate pune nimeni cătuşe peste tâmple." Citisem cuvintele acestea pe când eram aproape copil. Nici nu ştiam atunci cine este, ce este, ce face... Nu ştiam că "E invidiat, vorbit pe la colţuri, urât cu pasiune, idolatrizat, contestat, cântat în catrene...". Dar cuvintele acelea m-au urmărit toată viaţa. Şi, deşi am mai citit şi mai târziu poezii scrise de el, nu am mai găsit niciodată versul acesta. Mă obseda, nu am îndrăznit să-l întreb chiar pe autor. Ajunsesem să mă îndoiesc că este un gând al său.
Zilele acestea, am rugat-o pe fiica sa, Ana-Maria, să mă ajute să găsesc versul. Chiar şi în această dimineaţă când am hotărât să vin mai devreme la redacţie, ca să scriu ultimul text din Ediţia de Colecţie, acesta, am sunat-o pe Ana-Maria şi i-am reînnoit rugămintea.
Chiar în această dimineaţă, am deschis o carte şi am citit: "Nu-ţi poate pune nimeni cătuşe peste tâmple"! Este primul vers din "Poezii de până azi". Nu iau întâmplarea ca pe un semn, deşi după atâţia ani de obsesie s-ar putea interpreta şi aşa.
Mi-am spus că acum chiar am vrut să-l găsesc! Este, cumva, continuarea lecţiei pe care mi-a dat-o maestrul: atunci când am făcut Ediţia de Colecţie despre Cenaclul Flacăra, am stat până la 3 dimineaţa în redacţie aşteptând ca Adrian Păunescu să citească printurile. Şi nu poveştile spuse de alţii despre Cenaclu îl interesau, ci ca versurile poeziilor sale care apăreau în colecţie să fie corecte! Ora târzie ne-a cam supărat atunci, dar ne-am dat seama în timp că nu era decât dorinţa sa ca totul să fie perfect. Pentru noi.
Cât despre "Nu-ţi poate pune nimeni cătuşe peste tâmple", mi se pare cea mai frumoasă definiţie a libertăţii.
